Iaşul, capitală de război

După ce aproape o săptămână trenul regal staţionase pe o linie secundară în gara Bârnova, suita regală intra, pe 1 decembrie 1916, în Iaşi cu fast, tristeţe şi speranţă. După multe pertractări, după nenumărate acolade diplomatice şi improvizaţii administrative, Iaşul devenea fără voia sa refugiul salvator al Casei Regale şi al guvernului alungaţi de trupele germane care zdrobiseră, în trei luni, o armată românească prost echipată, haotică şi lipsită de mijloace militare şi logistice, condusă de un corp ofiţeresc slab pregătit, incapabil de organizare şi tactică, molipsit de fastul superficial al uniformei de gală a armatei ţariste, cu aptitudini mondene şi cu ordonanţă. Armata germano-austriacă ocupa, la 6 decembrie, capitala adevărată după ce stăpânise două treimi din teritoriul ţării. Deposedat de titlul său de capitală de principat, Iaşul devenea, pentru doi ani, o tristă capitală de război a unei ţări care a fost pe marginea prăpastiei.

E greu de găsit acum, la un veac de la acele întâmplări, tonul potrivit pentru a evoca sacrificiul făcut de oraşul nostru pentru binele comun al ţării. Cum astăzi ştim că, în ciuda tuturor greutăţilor, finalul a fost fericit şi cum, firesc, discursul oficial pune accentul pe latura formativ-patriotică prezentând toată această perioadă ca fiind una de eroic consens naţional, de eforturi conjugate şi de sacrificii pentru binele comun, aşa cum ni le prezintă mesajele mobilizatoare ale unui Nicolae Iorga, s-ar pune întrebarea dacă o analiză istorică mai lucidă, mai rece şi mai puţin influenţată de ţintele ideologice pe care, de regulă, le urmăresc în subsidiar demnitarii ar merita a fi făcută. Există, fireşte, multe analize istorice serioase asupra fenomenului şi un astfel de subiect e greu de prezentat, fie doar şi în liniile sale minimale, într-un articol de cotidian. În fond, ce se mai poate adăuga faţă de lucrurile deja împărtăşite de mass media ieşeană pe acest subiect?

Cum e şi firesc, Complexul Naţional Muzeal "Moldova" din Iaşi, nava amiral a muzeisticii în această parte de ţară, a desfăşurat un amplu set de evenimente sub sigla pe care am utilizat-o şi noi în titlu, printre care expoziţii care au folosit materiale documentare originale de la Arhivele Naţionale din Iaşi. Pentru arhivişti şi istorici, mărturiile administrative şi documentele personale, stampele şi fotografiile, precum şi colecţia consistentă de afişe de război aflate în depozitele arhivelor ieşene constituie un excelent instrument de sondare a diverselor timpuri trăite, după expresia lui Pierre Nora, a căror succesiune sau suprapunere ne ajută să ajustăm acordul fin al percepţiei trecutului.

Dincolo de manuscrisul inedit al lui N.A. Bogdan: "Iaşi – leagăn al Unirii neamului românesc. Amintiri şi însemnări din 1916-1918" (pe care îl vom edita în cadrul proiectului Centenarului cu sprijinul profesorului universitar Daniel Şandru, ministrul coordonator al acestui program), arhivele ieşene oferă cercetătorilor câteva unghiuri privilegiate de scrutare ale acelei perioade. De exemplu, fascinantul parcurs al fotografiilor vechilor imobile din Iaşul de atunci, din care nu puţine au rezistat până astăzi, case de patrimoniu sau edificii emblematice în care au fost găzduiţi membrii familiei regale şi demnitarii timpului sau au funcţionat instituţiile statului şi ale armatei. Este un periplu care ar merita a fi realizat efectiv pentru a vedea cum conservă aceste case, din Agronomiei, pe tot Bulevardul Carol, pe Lăpuşneanu şi Ştefan cel Mare, o istorie invizibilă, marcată de spaimele, de deziluziile sau de bucuriile acelor timpuri în care norocul ţării trecea de la o extremă la alta cu o ameţitoare rapiditate. Căci dacă povestea edificiilor mari e în general cunoscută: la Muzeul Unirii de azi a fost locuinţa şi cartierul general al Regelui Ferdinand, Palatul Copiilor de astăzi fiind reşedinţa Reginei Maria, Parlamentul a funcţionat la Teatrul Naţional (cu Senatul întrunindu-se în Aula veche a Universităţii "Cuza"), cine mai ştie azi că Ministerul de Finanţe era în cladirea de azi a Restaurantului Select, că Arsenalul era în clădirea Şcolii de Arte şi Meserii sau Crucea Roşie în clădirea Colegiului Naţional? Sau că principalele spitale, cu răniţii din război, erau Liceul pedagogic, Spiridonia (Spitalul "Sf. Spiridon" de azi) Notre Dame de Sion (Filarmonica de azi), Seminarul "Veniamin Costache", Liceul Internat, Liceul "Oltea Doamna" (Colegiul "Mihai Eminescu" de azi), Mănăstirea Frumoasa sau Spitalul de la Socola.

Desigur că cel mai important izvor de informaţii despre costurile reale pentru oraş, care a trebuit să facă faţa unei crize a refugiaţilor cu accente absolut dramatice având în vedere că populaţia i-a crescut de cinci ori (de la 80.000 la aproape 400.000), sunt fondurile primăriei. De la decizii şi acte administrative date în regim de urgenţă la complicata activitate a Stării Civile care nu numai că înregistra naşterile, decesele şi căsătoriile, dar trebuia de multe ori să găsească rezolvări pentru valurile de refugiaţi fără acte. Apoi, tot primăria organiza încartituirile (activitatea extraordinară a primarului fiind demnă de toată lauda!) şi înrolările în armată, precum şi certificatele de voluntariat sau coordona distribuirea ajutoarelor de subzistenţă, toată această imensă maşinărie fiind coordonată impecabil de primarul George G. Mârzescu urmat imediat de mâna sa dreaptă, Mihai Tomida, directorul Colegiului Naţional, după ce primul a fost numit vicepreşedinte al Parlamentului.

Probabil că cea mai dramatică problemă pe care autorităţile au fost nevoite să o rezolve, dincolo de speculă şi de infracţionalitate, a fost situaţia sănătăţii publice şi a răniţilor de război. În fondurile primăriei găsim situaţii dramatice legate de epidemii de holeră şi tifos, precum şi documente care arată efortul extraordinar de a gestiona mobilizarea medicală, transformarea marilor licee în spitale de campanie şi îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. Fondul Epitropiei Sf. Spiridon, alături de cel al primăriei şi al prefecturii (care se ocupa de toate problemele din judeţ plus situaţia orfanilor de război), arată lucruri cutremurătoare din acest punct de vedere.

În fine, alături de multe alte surse documentare, un fond inedit îl constituie Asociaţia Cercetaşilor din Primul Război Mondial (1916-1942) care prezintă nu numai structura de organizare a acestei asociaţii, ci, mai ales, modul cum elevii de liceu şi populaţia şcolară a Iaşului a ajutat armata şi administraţia (uneori preluând funcţii publice temporare în lipsa personalului calificat care era mobilizat) cu curaj şi seriozitate.

Am amintit fulgurant de aceste câteva ferestre ale istoriei de acum un veac nu pentru a diminua din inevitabila retorică solemnă a rememorării, care constituie, în orice ţară, osatura discursului oficial despre trecut, ci pentru a sublinia faptul că istoria se scrie plecând şi de la detaliile aparent neimportante şi că, dincolo de evocarea regilor, a marilor figuri ale trecutului, a reuşitelor şi a momentelor măreţe, n-ar fi rău să ne aducem aminte, măcar o dată la o sută de ani, şi de pionii de pe tabla de şah a destinului nostru.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor