INTERVIU EXCEPȚIONAL cu arhitectul Dan Hanganu. Este cetățean de onoare al Iașului

„Înainte de a trage o linie, uită-te în jur“ – interviu cu Dan Hanganu, arhitect canadian de origine română, născut în Iaşi, căruia i s-a decernat titlul de cetăţean de onoare al oraşului Iaşi:

– Domnule Hanganu, la propunerea Asociaţiei PRO Event, veţi deveni cetăţean de onoare al oraşului dumneavoastră natal, Iaşi, ceea ce înseamnă că numele dumneavoastră se va aşeza în rândul unor personalităţi de valoare, ca şi dumneavoastră, nume răsunătoare precum pictorul Corneliu Baba, dirijorul şi compozitorul Sergiu Celibidache, actorul Radu Beligan, istoricul şi criticul literar Constantin Ciopraga, oameni care au îmbogăţit cultura românească şi universală prin contribuţia domniilor lor. Dorim să vă mulţumim pe această cale pentru munca şi aportul dumneavoastră la îmbogăţirea culturii noastre. De-a lungul carierei dumneavoastră, aţi elaborat proiecte de o varietate foarte largă, de la proiecte rezidenţiale la muzee, predominant în Canada, dar şi în China şi Portugalia, intervenţii arhitecturale de calitate care v-au adus prestigioase titluri şi premii. Aţi declarat într-un interviu că, în abordarea dumneavoastră, dispuneţi de o aşa zisa „obsesie culturală“ în ceea ce priveşte importanta contextului în procesul de design. Aş aprecia dacă aţi putea să elaboraţi puţin pe această idee: ce înseamnă această obsesie culturală, ce înseamnă context atunci când vorbim de o inserţie arhitecturală nouă, şi cum procedăm pentru „a citi“ componentele acestui context?

– Francezii au o foarte frumoasă definiţie a arhitecturii, care spune că „arhitectura este expresia unei culturi“ în spaţiul construit. Este evident că, de-a lungul secolelor, arhitectura a reprezentat o mărturie a diferitelor epoci dar şi a diferitelor regiuni, a diferitelor manifestări culturale. În momentul în care ai norocul, aşa cum am avut eu, să exersezi această profesie în diverse colţuri ale lumii, este foarte important, cred eu, contrar unor tendinţe din America de Nord care impun anumite canoane şi reguli, să fii foarte atent în a găsi esenţialul, rădăcina. În această privinţă, eu am fost mereu mai mult decât atent, obsedat dacă vreţi, în a căuta specificul. Atunci când eram tânăr, am lucrat pentru un arhitect canadian, care mi-a spus „înainte de a trage o linie, uită-te în jur“. Foarte frumoasă, foarte simplă şi foarte bine exprimată mi s-a părut această idee, care a rămas cu mine de-a lungul timpului. Cred eu că această metodă ce presupune o analiză atentă a culturii locului reprezintă un factor foarte important ce ajută enorm expresia acestei profesii. Ca arhitect, trebuie să te întrebi care este esenţa. Dar, bineînţeles că şi acest concept este o chestiune de modă: prin anii ‘50 nu avea nicio valoare istoria, dar prin anii ‘60 lumea a început să acorde importanţă şi trectului, şi s-a venit cu această idee de contextualizare, nu foarte potrivit sintetizată după părerea mea, în conceptul de integrare. Adevărul este, însă, că unii arhitecţi, cei care au ştiut să meargă dincolo de vizibil, apreciază acest curent contemporan. Bineînţeles că şi aici lucrurile se pot diviza pe mai multe straturi de intervenţie şi depind foarte mult de atitudinea unei anumite regiuni: sunt ţări în care istoria are o foarte mare importanţă, la care această integrare are un sens, dar sunt alte ţări care au avut ghinionul de a fi ignorate pentru un timp, şi atunci se văd nevoite facă un salt, iar acest salt cred ei că s-ar realiza cel mai repede şi efectiv prin tehnologie. Mă refer aici la cazul Chinei, o ţară neglijată, cu nişte datorii de plătit, o ţară cu o tradiţie extraordinară de altfel, dar care are foarte mult de recuperat, şi asta se vede, din păcate, în producţia arhitecturală. Pentru ei, la ora actuală, istoria, trecutul au prea puţină importanţă, ţelul fiind să construiască tot mai mult, tot mai mare, tot mai înalt.

Nicolae Porumbescu avea un talent extraordinar

– Ce părere aveţi despre cazul României, din această perspectivă?

– Eu am fost elevul scumpului meu părinte adoptiv Nicolae (Gipsy) Porumbescu. Am plecat cu el la Suceava prin ‘67-’68, dacă nu mă înşel. Cutreieram în fiecare zi, în încercarea de a găsi esenţa a ceea ce este românesc în arhitectură. Mergeam prin toate mănăstirile din Bucovina, era ca o obsesie. Ei bine, rezultatul a fost o arhitectură care astăzi este sub semnul întrebării. Nu aş vrea să folosesc termenul de pastiche, dar s-a exagerat, şi săracul Gipsy, obsedat de această latură a expresiei româneşti cu orice preţ, a căzut într-o derapare, o producţie caracterizată de un formalism exagerat şi, dacă vreţi, de o alegere oarbă a tot ceea ce era „tăietură românească“. Acesta a fost, din păcate, şi motivul pentru care am plecat din Suceava, şi sunt convins că atitudinea mea a fost bună. Gipsy avea un talent extraordinar şi o forţă de creaţie fabuloasă. Rezultatul a fost însă regretabil, pentru că influenţa sa s-a extins şi asupra şcolii romaneşti, iar foarte mulţi arhitecţi i-au copiat ulterior stilul.

Sunt de părere că arhitectura trebuie să creeze emoţii

– „Stilul“ dumneavoastră a fost descris ca fiind caracterizat de o estetică industrială, cu o preferinţă spre materiale precum oţel galvanizat, materiale simple a căror alegere pare a fi consecinţă a preferinţei dumneavoastră spre curentul artistic contemporan al anilor ‘60, arte povera. Din nou, aş aprecia dacă aţi elabora puţin în această direcţie: ce înseamnă pentru dumneavoastră transpunerea conceptului de arte povera în arhitectură, şi cât de importantă este alegerea materialelor în procesul de design? Primează contextul, adică resursele locale, sau o anumită preferinţă a stilului personal în selecţia materialelor? Aţi putea spune că arhitectura dumneavoastră se încadrează unei anumite tipologii?

– Asemănarea cu acest concept legat de arte povera mi s-a mai atribuit de multe ori; nu neg această idee, dar nu aş putea să vă spun dacă am sau nu un stil. Asta, posteritatea va decide. Eu cred că intenţiile mele, dincolo de linii, suprafeţe, culori, ţin foarte mult de implantarea arhitecturii într-un spaţiu în care poate să revendice o oarecare apartenenţă. în privinţa materialelor, nu ştiu dacă este neapărat o obsesie, dar consider că este foarte important de ştiut că fiecare material are un fel de a se exprima, fiecare material prezintă anumite caracteristici. într-un fel se comportă betonul, metalul în alt fel, iar lemnul, bineînţeles, în altul, iar eu am căutat, în cea mai mare măsură, să folosesc aceste informaţii ca elemente de plecare. Revenind la credo-urile mele, dacă le putem numi aşa, sunt de părere că arhitectura trebuie să creeze emoţii; cred că arhitectura, prin faptul că este consumată de utilizator, consumă la rândul ei pe cel care devine prizonierul spaţiului pe care eu îl creez. Aşadar, prin arhitectură, eu pot să vă fac fericit, nefericit, curios, indiferent ş.a.m.d., ori acest dialog dintre consumator şi ce se vede dincolo de linii, de ferestre, de uşi, reprezintă acel infallible teoretizat de Kenneth Frampton, acel ceva de nespus care merge dincolo de vizual. Arhitectura are această extraordinară calitate, ca şi muzică, de a crea emoţii. Goethe spunea că arhitectura este «frozen music» (muzica îngheţată), şi, într-adevăr, arhitectura poate să trezească diverse stări de spirit. Dacă, de exemplu, în traseul dumneavoastră către serviciu, faceţi un ocol pur şi simplu pentru a trece pe lângă o casă la care vă face plăcere să vă uitaţi, înseamnă că acea casă şi-a îndeplinit datoria. Nu există pedeapsă mai mare pentru un arhitect decât atunci când arhitectura sa este ignorată. Şi dacă ar fi să găsesc un alt credo, aş spune că sunt foarte interesat de arhitectura care vrea, pe de o parte, să exprime o idee într-o manieră foarte clară, iar pe de alta, să contrazică această idee principală prin intermediul elementelor minore care aduc un romantism, o acceptare, dar şi o refulare. Asta aş spune dacă ar fi să privesc în urmă şi să îmi exprim intenţiile prin intermediul unor cuvinte prost alese: creaţia mea este descrisă de două gesturi: arhitectura clar exprimată şi gestul de negare ce se manifestă la nivel de detaliu, de proporţii, de culori, de materiale. Cred însă că nu trebuie să îţi explici arhitectura. Ea trebuie să vorbească de la sine. Bineînţeles că, dacă am ocazia sau mi se cere, explic oamenilor viziunea făurită în timpul procesului de design. Cea mai spectaculoasă întâlnire pe care am avut-o în acest sens a fost cu Pierre Elliott Trudeau, prim-ministru al Canadei în anii ‘80, un om extraordinar de cultivat, care a vrut să vadă muzeul de istorie. Când a intrat, m-a prins de umăr şi mi-a spus: „Dan, arată-mi ce eu nu văd“. Mi s-a părut că prin cuvintele lui a reuşit să exprime tot ceea ce e frumos în profesia asta.

– Rămânând în aria patrimoniului, aş aprecia dacă aţi putea să ne spuneţi concepţia dumneavoastră referitoare la atitudinea potrivită privind clădirile de patrimoniu neutilizate, aflate în stadiu de ruină. Consideraţi că ar trebui să celebrăm trecerea timpului, fără să încercăm a interveni în acest proces firesc de degradare, sau, dimpotrivă ar trebui să adoptăm soluţii menite a reabilita cladirile-ruine? Privind proiectele de reabilitare, vedeţi ca atitudine corectă încercarea de a reconstitui întocmai aspectul iniţial al unei construcţii, sau, din contră, consideraţi că noile intervenţii trebuie să se distingă de „vechi“?

– Există diverse concepţii şi atitudini în această privinţă, şi au existat tot felul de discuţii la Atena, la Roma, discuţii ce au clarificat şi legitimat anumite direcţii şi tendinţe. În ceea ce priveşte dialogul cu istoria, arhitecţii s-au întrebat mereu dacă ar trebui să îndreptăm, să continuăm, să completăm. Atitudinea mea în această privinţă este mai puţin empirică: depinde de atitudinea fiecăruia, iar convingerile mele se leagă mult de convingerile filosofului George Steiner, cu precădere de ideea de l’harmonie de la duree. Mi se pare foarte frumoasă această instanţă de observator avizat, pentru că, atunci când lucrezi cu istoria, trebuie să înţelegi dialogul cu trecutul. în ceea ce mă priveşte, nu cred că intervenţia noastră, deşi justificată, poate să aducă ceva în plus, şi cred că ceea ce construim în jur trebuie să aibă ca laitmotiv acceptarea, respectarea şi ridicarea pe un piedestal moral a trectului. Eu cred că suntem destul de înzestraţi din punct de vedere tehnologic şi în ceea ce priveşte felul de a gândi arhitectura încât să avem acest curaj să lăsăm unele lucruri să vorbească de la sine, să sugereze trecerea timpului.

„Dan, arată-mi ce eu nu văd!“

– De-a lungul activităţii dumneavoastre profesionale, pe lângă altele, v-aţi identificat cu viziunea lui Aldo Rossi referitoare la datoria arhitecturii de a încorpora prezenţa trecutului, a istoriei, şi v-aţi exprimat o afinitate pentru intervenţiile mărturii a ceea ce suntem. Care este legătura pe care o aveţi cu istoria în elaborarea proiectelor dumneavoastră?

– Au fost perioade când trecutul era complet ignorat şi perioade care au ridicat istoria pe piedestale prea înalte, la fel cum sunt atitudini care atestă impotenţa şi deci lipsa de valoare a prezentului în faţa trectului, ori, aceste atitudini ţin de cultură, de educaţie şi, din păcate, de modă. A ridica istoria pe un pediestal la care nu poţi ajunge înseamnă de fapt a arăta sărăcia în care trăim astăzi, pentru că realitatea zilei este într-adevăr caracterizată de sărăcie. Pe de altă parte, putem fi ghidaţi de această aroganţă a prezentului bazată pe ignoranţă, o forţă extraordinară astăzi justificată uneori de tehnologie. Cu alte cuvinte, putem foarte bine să onorăm acest trecut sau, dimpotrivă, să îl ignorăm, dar ar trebui, cred eu, să îl luăm ca partener într-un discurs arhitectural de o foarte mare valoare în măsura în care reuşim, ca arhitecţi, să ne situăm pe o poziţie culturală intermediară, o poziţie care nu exgerează nici în a slăvi trecutul, dar care nu persistă nici în aroganţa prezentului.

 A căzut o piatră şi colegii mi-au spus să o las aşa

– Cum aţi răspuns acestor întrebări în proiectele elaborate de dumneavoastră?

– În cadrul muzeelor la care am lucrat, există acest dialog între trecut şi prezent. Ţin minte că, lucrând la Muzeul de Istorie din Montreal, la un moment dat o piatră a căzut, iar eu m-am aplecat să o ridic şi să o pun înapoi. Reacţia celorlalţi a fost însă: „Nu. Gata. A căzut, asta este, nu se mai poate.“ Evident că lumea nouă nu are aceeaşi relaţie cu istoria aşa cum e în Europa, şi mereu e o frustrare să le ţin discursuri legate de ce se întâmplă la noi. Am văzut că vor să facă un muzeu de istorie în Constanţa, ori cu siguranţă atitudinea acolo va fi diferită. în Canada, o piatră de la 1600 e deja mare lucru, dar lăsând la o parte chestiunea timpului, ţine, cum am zis, de atitudine. Şi mai cred că, în această privinţă, educaţia şi cultura reprezintă temelia, iar din păcate cultura şi educaţia maselor în general lăsă foarte mult de dorit, mai ales în cazul Americii de Nord. Mă uit la studenţii mei şi vă pot spune că nivelul de cultură după absolvirea facultăţii este lamentabil, supărător şi îngrijorător de acut.

Bernard Pivot a lăudat Iaşul

– Dacă ar fi să faceţi o scurtă călătorie prin istoria arhitecturală a oraşului, aşa cum vi-l amintiţi, ce părere aveţi despre evoluţia Iaşului? Ce aţi păstra şi ce aţi schimba? Aveţi un loc preferat în Iaşi?

– Nu am multe amintiri legate de Iaşi, pentru că eu am părăsit oraşul natal mic fiind, dar am primit multe cuvinte de laudă în timpul unui interviu, din partea domnului Bernard Pivot, care a realizat în anii ‘90 o emisiune numită Buillon de Culture. Acest domn interoga oameni de cultură, artişti, dar şi preşedinţi şi personalităţi politice, şi am avut şi eu onoarea de a fi invitat într-una dintre emisiunile domniei sale. Ei bine, atunci când a venit rândul meu să vorbesc, domnul Pivot a spus, în introducere, printre altele, că sunt din Iaşi, afirmaţie ce s-a transformat ulterior într-un elogiu adus Iaşului. Pivot fusese impresionat de numeroasele magazine cu cărţi, anticariate, librarii şi biblioteci, aşa că cele 20 de minute care fuseseră alocate mie s-au transformat, de fapt, într-un omagiu adus acestui oraş cultural, Iaşi. Nu am mai fost în Iaşi de aproximativ 10 ani, şi nu am locuit aici prea mult, deci nu pot spune că am un loc preferat. M-am născut pe strada Ralet, numărul 2, şi acolo mi-ar plăcea să revin. Mă gândesc cu multă plăcere şi emoţie ca voi reveni în oraşul natal.

Interviu realizat de R. Grădinariu

Site-ul arhitectului: hanganu.com