Lecturi copilăreşti

Pe când eram elev de şcoală primară, mai toţi copiii fuseseră molipsiţi de învăţători să citească culegerile de povestiri istorice ţesute de Dumitru Almaş. Apărută în trei volume, publicate între 1982 şi 1987, ediţia bogat ornamentată cu ilustraţiile lui Valentin Tănase a avut mare succes printre miile de pionieri gata copţi să ia contact cu istoria prefabricată a patriei noastre.

După repetatele somaţii ale învăţătoarei („Citiţi Povestiri istorice!”), o doamnă nu mare de stat, mânioasă şi degrabă răsucitoare de urechi de şcolar nevinovat, noi, copiii, căpătaserăm o ciudată patimă imitativă pentru saga lui Almaş. Unii, mai iuţi de creion, măreau cu zel impozantele ilustraţii ecvestre, împărţind în pătrate imaginea spre a o reproduce la scară mai mare, pe o coală A3. Alţii, mai mintoşi, ungeau foaia de desen cu vată înmuiată în untdelemn, aşteptau să se usuce „pergamentul”, apoi copiau personajele preferate prin pagina devenită străvezie. Aia era hârtia de calc a pionierului isteţ.

Odraslele de proletari mai avuţi înşirau pe sticlă ştefani-vozi şi mihai-vitezi bogat îmbrăcaţi în culori obţinute prin nişte cunoştinţe. Până şi cei mai sărăcuţi dintre fiii clasei conducătoare, clasa muncitoare, împrumutau de la biblioteca orăşenească volumele rufoase şi fastuos mânjite cu grăsimi de origine vegetală, îmbogăţind chinul şi uzura cărţilor prin scrijelirea cu pix sau cu creion a contururilor de eroi ai patriei. Plini de îngăduinţă, vitejii neamului îşi lăsau cu generozitate profilurile pe coli neprihănite care se transformau în capodopere ale desenului şcolăresc, graţie talentului şi râvnei elevilor nedeprinşi cu ideea că nu-i frumos să distrugi în interes propriu un bun preţios al patriei tale. Arătau bietele cărţi de parcă tocmai dăduse o hoardă de tătari asupra lor!

E drept că nici exemplarele aflate în proprietate personală nu se simţeau mai bine. Ale mele, bunăoară, au prins o iarnă de pomină căreia nu i-au supravieţuit. Nici ele, nici ghiozdanul în care acestea se aflau în momentele epicului săniuş ale cărui urme (şi urmări) le pot pomeni cu neascunsă mândrie. N-a fost bai, mi-am luat altele!

Ei bine, în timp ce alţii se dădeau mari sau rotunzi, ţinând ba cu Burebista, ba cu Dragoş, „cel mândru ca soarele”, ba cu Mircea-Vodă, eu ţineam, nu înţeleg nici astăzi de ce, cu Ioan Vodă cel Cumplit. Să fi fost de vină numele, cu sonoritatea lui fioroasă? Las la o parte faptul că, în ilustraţie, domnitorul avea o căciulă bizară, ca o ciupercă înflorită, şi o poziţie bizară a corpului, cu faţa spumegândă către cititor şi cu spatele la cavaleria otomană care tăia spornic în armia moldavă. Alte detalii din poveste mă lăsau mut de uimire.

Cică Vodă – aflăm din povestirea lui Almaş – avea atâta putere încât „frângea potcoava în mâini”. Forţosul domnitor era, desigur, un voinic fără pereche, un conducător ager la minte, deşi cam crud (înecase în sânge doar câţiva boieri trădători), aşa, cât şi cum îi şade bine unui domnitor moldovean. Mai presus de acestea, era viteaz, curajos, patriot până-n măduva oaselor (ţinea mereu cu românii) şi retor desăvârşit, din moment ce ştia ce îmbărbătări să scoată la clipe de mare cumpănă. De pildă, la intervenţia unui oştean îndrăzneţ, cum că, nici o problemă, ne batem cu duşmanii, fără cârtire, dar am vrea, totuşi, să ştim câţi sunt, Vodă răspunde fabulos: „Îi vom număra în luptă!”. Zis şi făcut, deşi cam cu spatele la inamic!

După câţiva ani, am constatat că toţi conducătorii prinşi în pasta povestirilor istorice scrise de Dumitru Almaş erau români pur-sânge, croiţi după unul şi acelaşi calapod (de tip naţionalist-socialist, în terminologia curentă): om drept, onest, principial, sever, curajos, deştept, foarte patriot şi mereu aproape cu oamenii din popor, meşter la vorbe de duh, ş.a. Aceasta e însă altă poveste.

Dintre toţi conducătorii moldo-valahi, Ioan Vodă cel Cumplit (şi Viteaz) era singurul care a recucerit de la inamici unul din cele cinci tunuri ale moldovenilor, trăgându-l cu puterea braţelor înapoi la oastea-i, în timp ce cu pieptul (deşi în ilustraţie stătea cu spatele) se împotrivea unei întregi armii de vrăjmaşi. Tot el e acela care a sfârşit sfârtecat de viu de patru cămile. Nu se putea, vorba povestitorului, o pedeapsă mai cumplită şi mai nedreaptă pentru viteazul cel voinic.

În ciuda neajunsurilor de vestimentaţie şi de poziţionare, cristalinul portret al lui Vodă s-a ciobit după ce am citit sursa din care se va fi inspirat Dumitru Almaş, adică scrierea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu despre cumplitul şi viteazul Ioan. Din textul lui Hasdeu am aflat că eroul din culegerea lui Almaş fusese strănepotul nelegitim al lui Ştefan cel Mare, că armata sa nu era toată curat moldovenească, că tunul cel mare şi colosal de greu tras de el cu mâinile goale era, de fapt, al turcilor, nu al moldovenilor, că vodă fusese la tinereţe un aventurier care se îmbogăţise la Stambul din negoţul cu giuvaericale, că era nesuferit de turci, de boierii pământeni şi de călugări, că nu fusese sfârtecat de viu, ci sfârşise înjunghiat, decapitat şi apoi sfâşiat de cămile şi, în fine, că cele patru cămile din povestirea istorică fuseseră, de fapt, două.

Cam prin vara absolvirii gimnaziului, „acest Ercule român” care fusese Ioan cădea din graţiile mele mai iute decât se prăbuşise zidul Berlinului. Citirea până la saţietate a celor două texte, cel almaşian şi cel hasdeian, a iscat un conflict de lectură concretizat, pe atunci, într-un algoritm bazat pe negaţii teribiliste, de care m-am lepădat de îndată ce am descoperit prima carte de logică: 1. Nu tot ceea ce e scris merită să fie citit; 2. Nu tot ceea ce citim e şi adevărat; 3. Nu tot ceea ce e adevărat e şi real; 4. Nu tot ceea ce e adevărat sau real trebuie scris, darămite citit!

Ascultând, în aceste zile, unele dintre povestirile debitate cu aplomb la televizor şi la radio sau citindu-le pe cele cuprinse în paginile ziarelor, mi-am amintit, nu ştiu de ce, de copilăreştile mele tribulaţii de lectură… Se pare că nemuritorul stil al lui Dumitru Almaş e încă viu! 

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi