Mai ştim să scriem de mână?

Ce instrumente mai folosim atunci când scriem? Mai ştim să scriem de mână? Cu stiloul, cu pixul, cu un creion de lemn? Elimin din start pana, condeiul, tocul… Dacă pentru generaţia mea astfel de întrebări încă mai au sens, pentru cei care vin după noi ele vor fi cu totul inadecvate. Scrisul se standardizează într-un ritm ameţitor. Caligrafia e pe cale de dispariţie: prea multe butoane ne sar în ajutor ca să mai facem efortul de a scrie noi, manu propria. Prea e scurt timpul şi prea rapid trebuie să circule textele ca să le mai aşternem răbdători pe hârtie… De ceva vreme, observ că nici eu nu mai apuc să scriu cu stiloul sau cu pixul decât accidental. Şi îmi pare rău…

Cel mai des scriu în cap! Sute şi sute de pagini; mi se întâmplă uneori să scriu şi în somn şi senzaţia este că alea sunt cele mai bune pagini ale mele. Scrisul propriu-zis, în înţelesul strâmt de cuvinte-care-vin-după-alte-cuvinte-şi-construiesc-sens, e ultima etapă dintr-un proces aproape continuu. Când ajung acolo, sunt fericit; scrisul în sine mă relaxează sau, mai corect, mă eliberează. Până să ajung la scris însă, e cale lungă. Sigur că am căpătat ceva experienţă şi scriu uşor şi rapid despre subiecte la îndemână. Dar scrisul adevărat se lasă greu. Am scris cu tot felul de instrumente: stilou (în primele clase îl foloseam şi ca săgeată, aruncând cu el la o ţintă desenată cu creta pe podeaua îmbibată de motorină), pixuri de regulă suple (nu-mi plac instrumentele de scris groase), creioane mecanice (la cele din lemn am renunţat de mult; li se rupea vârful când ţi-era mai mare dragul şi te lăsau în pană). De citit, citesc orice (până şi revistele literare) cu un creion mecanic, musai Rotring, în mână. Aşa se naşte scrisul, în urma însemnărilor pe care le fac pe marginea sau pe ultimele file albe ale cărţilor. Asortez culoarea creioanelor la cărţile pe care le citesc. Am recitit, de pildă, Thomas Mann cu un creion roşu; pe Tolstoi, de curând, cu unul alb şi unul bleu. Am încă o gâlmă pe degetul mijlociu al mâinii drepte, semn că am folosit destul de mult instrumentele clasice. Când ajung la scris, o fac, de multă vreme, folosind laptopul. Sau computerul. E un instrument care mi se potriveşte: mintea mea sare precipitat de la una la alta, frazele se încheagă destul de alert şi degetele abia ţin ritmul cu vocea interioară (pentru că eu scriu mereu după dictare). Scriu rapid (aş fi un foarte bun dactilograf) şi ţăcănitul tastaturii mă ajută să mă concentrez. Scriu, în orice caz, de atâta vreme folosind computerul, încât mi-ar fi greu, dacă nu imposibil să mă întorc la stilou/ pix/ creion. Dar ştiu că întotdeauna ceva se pierde când ceva se câştigă. Miezul scrisului depinde de instrumentul folosit. Iar ecranul e mult mai rece; nu mai există duritatea corpului stiloului, nu mai există scârţâitul peniţei, nu mai există porozitatea hârtiei…

***

În ultimele două clase de liceu, am scris foarte multe scrisori. Cel puţin două pe săptămână. Erau siropoase şi dezlânate, lăbărţate, cred că şi incoerente. Colega mea de bancă se mutase în Bucureşti şi îmi lipsea foarte mult; cred că eram îndrăgostit de ea, dar o şi respectam abuziv, aşa că nu recunoşteam asta. Aşa m-am molipsit de scris. După ce vraful de scrisori care circulau între Constanţa şi Bucureşti devenise considerabil, ea mi-a trimis, prin ʼ94-ʼ95, o pagină scoasă la imprimată şi semnată doar în josul paginii. Eu habar nu aveam cum se foloseşte un computer şi mă încăpăţânam să nu ştiu. Ei bine, misiva ei, caldă în tonalitate, mi s-a părut nu doar glacială, ci într-un fel oficială. Îi lipsea numărul de înregistrare. M-am simţit dacă nu jignit, oricum dezamăgit; ceva se pusese între mine şi ea, ceva nu mai reuşea să străbată dinspre ea către mine. Scrisul de mână are mult mai multă personalitate, este o parte concretă, fizică, o dâră scursă, discret şi totodată generos, din fiinţa celuilalt. De aceea, în imaginaţia mea, doamnele frumoase au avut mereu o caligrafie elegantă, uşor desuetă (ştiu că nu e aşa, dar nu cred în ce ştiu…)

***

În fine, trăim într-o epocă în care litera standard a înlocuit cu totul scrisul de mână, cu ezitările şi delicateţurile lui. Marea pierderea este că în urma noastră nu mai rămân manuscrise. Şi că nu mai avem dosare cu scrisori arhivate melodramatic… Genul epistolar a căpătat altă retorică, mult mai săracă, mult mai grăbită, mult mai ternă… Vă mai imaginaţi un tânăr de 18 ani care să îi trimită fetei de care e îndrăgostit o misivă de trei pagini compuse pătimaş, febril şi apoi transcrise migălos, îngrijit, pe o hârtie galben-pai? Sau o frumoasă domnişoară împăturindu-şi cu emoţie scrisoarea pe hârtie parfumată, strecurând-o cu gesturi experte într-un plic lunguieţ, trecându-şi lasciv, conştient lasciv limba perlată peste dunga lipicioasă şi apăsând V-ul pentru a sigila ceea ce chiar este o parte din ea însăşi? Ei bine, eu îmi imaginez; pentru că locul unei astfel de scene acolo şi este: în imaginaţie!

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi