Caută 
1 MIN
”Eu sunt din Moldova!”, sună mai degrabă în prezent a scuză, decât a reper spaţial. Sentimentele de inferioritate şi de apartenenţă la periferie, alimentate, deopotrivă din interiorul şi din exteriorul provinciei, determină în mod inconştient o divergenţă a acestei identităţi moldoveneşti, prin crearea altora noi, care alimentează centrifuga teritorială moldavă.
Şi anul acesta, 24 ianuarie a generat două mari categorii de discursuri scrise sau vorbite. O primă categorie grupează dorinţele noastre ale moldovenilor de a beneficia de investiţii în infrastructură (cea mai vizibilă a fost campania „Moldova vrea autostradă” care susţine necesitatea construcţiei unei autostrăzi care să lege Moldova de Transilvania) şi răspunsurile lor, ale reprezentanţilor cei mai înalţi ai autorităţilor centrale, la fel de golite de conţinut şi necredibile ca şi anul trecut, ca şi acum doi ani sau mult mai mulţi. Mă rog, discursuri festive! Din această cauză nu îmi voi bate capul cu ele.
A doua categorie aglomerează discursurile ce vizează beneficiile „Micii Uniri” sau, dimpotrivă, neajunsurile ei. Discursuri deseori antagonice, care parcă anul acesta au fost mai active ca niciodată.
Articolul lui Ioan Stanomir, 24 ianuarie – descentralizare, cetăţenie, patriotism, pare a fi cel care a declanşat o veritabilă dezbatere pe Facebook, cred eu, asimetrică, între cei care sunt convinşi că „nu mai e loc de interpretare a istoriei”, şi cei care dau curs frustrărilor teritoriale, punând sub semnul întrebării o parte dintre acţiunile întreprinse de către autorităţile noului centru politic de la Bucureşti, în acţiunea, nu tocmai benefică pentru provincia marginală ce a devenit Moldova, de centralizare a statului român. Nu e vorba nici de separatism, nici de „neo-separatism”, aşa cum l-a numit unul dintre colegii de pagină ZdI (nu am sa-i dau numele pentru că nu i-am cerut permisiunea) într-o postare pe Facebook (de această dată mai puţin inspirat), ci doar nevoia pentru cei de la marginea ţării de o Românie mai echitabilă, mai morală teritorial şi mai echilibrată economic.
Cu greu m-am decis ce parte a textului domnului Ioan Stanomir să vi-l reproduc aici. M-am oprit asupra a trei fraze, care în opinia mea reprezintă „esenţa” unui articol, care citit de la Iaşi e echilibrat şi deloc toxic şi care relevă necesitatea reechilibrării relaţiei dintre centru şi provincie. "Trecutul nu este în România cu adevărat trecut. El revine spre a ne bântui, cu toate promisiunile înşelate şi ocaziile ratate de care a avut parte această naţiune./ 24 ianuarie 1859 are şi partea de umbră pe care prea puţini o evocă – Unirea cea mică este întemeiată pe sacrificiul istoric al Moldovei. Pentru Iaşi şi pentru Moldova, ea este începutul unui declin care explică subdezvoltarea regională de astăzi.”
„Dacă n-ar fi fost parte a României «centralizate», Moldova ar fi fost acum mai dezvoltată? Nu tot cu moldoveni ar fi fost populată? A fost mai cu moţ înainte de unire?” Sunt doar câteva întrebări ce au apărut aproape instantaneu în comentariile la textul realizat de Ioan Stanomir şi preluat pe peretele meu de Facebook.
La prima întrebare nu pot să răspund, dar la următoarele două cred ca da.
Tot cu moldoveni ar fi fost populată, dar marginalizată şi văduvită de orice urmă de autonomie decizională, Moldova apuseană se etalează în prezent ca un teritoriu relict, o sumă de teritorialităţi judeţene disjuncte. Calea aleasă în construcţia statului roman, centralizarea, care a devenit excesivă în episodul socialist, a dus la distrugerea coerenţei teritoriale regionale şi a modificat radical mecanismele identitare. ”Eu sunt din Moldova!”, sună mai degrabă în prezent a scuză, decât a reper spaţial. Sentimentele de inferioritate şi de apartenenţă la periferie, alimentate, deopotrivă din interiorul şi din exteriorul provinciei, determină în mod inconştient o divergenţă a acestei identităţi moldoveneşti, prin crearea altora noi, care alimentează centrifuga teritorială moldavă. Domnul Prof. dr. Ionel Muntele a identificat în cartea sa „Populaţia Moldovei în ultimele două secole” (1998) că unele divergenţe identitare au substrat istoric (cazul Bucovinei), altele sunt generate de modificări de ordin administrativ, cazul actualului judeţ Vrancea, mai slab sesizat în cazul judeţului Galaţi, ambele desprinse de restul Moldovei din punctul de vedere al jurisdicţiei ecleziastice după 1948 şi înglobate mai recent în Regiunea de dezvoltare Sud-Est, fără vreo urmă de opoziţie locală.
La ultima întrebare putem răspunde, de asemenea, afirmativ! Pentru că spaţiul acordat scrierii de astăzi e pe sfârşite, am să dau doar un răspuns parţial. Aflăm dintr-o carte apărută la 1895, „Higiena ţăranului român” scrisă de către doctorul Gheorghe Creiniceanu şi premiată de către Academia Română câteva lucruri interesante. Precizez că Sud-Estul Moldovei (Ismailul, Cahulul şi Bolgradul) nu mai era în cadrul României la momentul apariţiei lucrării, dar Dobrogea, într-o geometrie apropiată de cea actuală, era parte a statului de atunci. Chiar şi la trei decenii şi ceva de la momentul unirii, Moldova avea încă un ascendent asupra Valahiei. Şi am să încep cu viciile, pentru că şi vectorii dispersiei lor au un traseu de la centru către periferie. Deşi unele îşi aveau originea în zona orientală, au pătruns în consumul societăţii româneşti via Occident. Aflăm în carte că doamnele moldovence au fost primele care au consumat cafea în România. Fapt pozitiv în epocă, deoarece o bună parte a populaţiei României îşi începea ziua de muncă cu un pahar de rachiu. Tot dezinhibatele doamne moldovence se fac vinovate de obişnuinţa banală acum de a fuma ţigarete, care a eliminat din consum narghileaua. Despre lucruri mai serioase săptămâna viitoare.
George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi
