O optică deformată

Un post de televiziune pe care îl apreciez (e, de fapt, singura televiziune de ştiri pe care o urmăresc în mod constant) are un ciclu de emisiuni reunite sub genericul România furată. E un subiect, practic, inepuizabil: vedem acolo amploarea jafului care s-a produs în ultimul sfert de veac, jaf datorat, în primul rând, reprezentanţilor fostei nomenclaturi comuniste şi fostei Securităţi, convertiţi peste noapte, cu succes, la capitalismul autohton, ce are însă prea puţin a face cu valorile autentice ale liberalismului economic. Foşti activişti PCR sau UTC, rubedenii ale mahărilor comunişti (cum ar fi Nicolae Badea şi Puiu Popoviciu, ginerii lui Ion Dincă), securişti descoperind brusc farmecele societăţii de consum au devenit întreprinzători de succes, au vândut uzine întregi la fier vechi ori au obţinut dreptul de a reprezenta mari firme occidentale. Despre astfel de lucruri şi despre astfel de oameni ne vorbeşte România furată, şi o face, de regulă, competent şi la obiect. Uneori însă, în zelul lor de a fi convingători, realizatorii distorsionează adevărul.

A fost cazul emisiunii consacrate industriei berii. Chiar clipul care promova emisiunea respectivă ridica primele semne de întrebare: se afirma că, în 1989, existau peste 200 (două sute!) de sortimente de bere românească, în timp ce astăzi n-ar mai fi rămas decât vreo unsprezece. La o simplă numărătoare, ies mai mult de unsprezece, dar în ce priveşte cele peste două sute de mărci, cred că s-a numărat aşa cum Pristanda număra steagurile. Numele unor sortimente citate în emisiune îmi erau complet necunoscute. Alteori, se venea cu precizări care corectau sensibil imaginea euforică a unei industrii româneşti a berii ce rivaliza cu belgienii, germanii sau francezii. Astfel, despre berea Silva, „foarte apreciată”, ni s-a spus că se găsea doar în shop-uri. Pentru cititorii tineri, nefamiliarizaţi cu binefacerile socialismului multilateral dezvoltat, să precizez că shop-urile erau magazinele unde se cumpăra doar în valută, şi care erau în consecinţă accesibile numai străinilor, întrucât cetăţenii români nu aveau dreptul să deţină valută. Altcineva a spus la un moment dat că un anume sortiment de bere se găsea exclusiv în restaurantele nomenclaturii. O doamnă care lucrase odinioară la fabrica de bere Azuga, astăzi închisă, povestea vibrând de emoţie cum o maşină venea săptămânal să ia navete de bere proaspătă special pentru familia Ceauşescu, asta ca să ne dăm seama cât de apreciată era berea Azuga. Pe de altă parte, e într-adevăr regretabil că fabrici vechi, întemeiate cu mult înainte de venirea la putere a comuniştilor (Bragadiru, Luther, Azuga), au fost închise după ce fuseseră lăsate să cadă în ruină. Am văzut imagini dezolante, cu atât mai mult cu cât febra demolărilor n-a ocolit construcţii cu valoare de patrimoniu. Desigur, o parte de vină incumbă şi marilor companii străine, dornice să se impună pe o piaţă ce se anunţa importantă şi care n-au ezitat uneori să calce, cum se spune, peste cadavre. Oricum, avem astăzi posibilitatea de a alege dintr-o gamă bogată de mărci de bere autohtone şi străine. Ceea ce, vai, nu era câtuşi de puţin cazul înainte de 1989. În anii ’80 berea devenise (şi ea) un produs rar şi râvnit. De altfel, nici prin gând nu i-ar fi trecut cuiva, la magazin sau la restaurant, să ceară un anumit sortiment de bere (din cele peste două sute, vezi bine!…). Întrebarea clasică era infinit mai simplă: „aveţi bere?”. Vecinii de bloc se anunţau unii pe alţii când, la Alimentară sau la Hala Centrală, se „băga” bere. Aceasta venea de obicei în sticle fumurii de jumătate de litru (fără etichetă), identice cu sticlele de ulei, fapt pentru care de multe ori se întâmpla ca berea să aibă un gust rânced sau la fundul sticlei să plutească o mâzgă scârboască, rezultată din nespălarea cum trebuie a recipientului. Berea la halbă (la „draft”, cum se spune astăzi) era o raritate. Când mergeai la o grădină de vară cu prietenii trebuia să negociezi cu chelnerul şi să-ţi faci provizii, fiindcă berea se termina repede, aşa că cine era prevăzător stârnea invidia celorlalţi clienţi, chiar dacă berea, încălzindu-se între timp în sticlele expuse la soare, devenise leşioasă.

Aceasta este realitatea, şi dacă avem toată îndreptăţirea să regretăm distrugerea unor fabrici de bere care, modernizate, ar fi produs poate şi astăzi, nu putem decât să ne bucurăm că berea a ajuns accesibilă şi este oferită în condiţii civilizate. Erorile din reportajul televizat le atribui unei perspective deformante care, la rândul ei, este rezultatul unei memorii deficitare. Fenomenul e frecvent. Am comentat într-un rând un articol ce prezenta nişte date statistice conform cărora consumul de carne, pe cap de locuitor, în anii 1988-1989 era… superior consumului actual! Mi s-a părut o enormitate strigătoare la cer şi am argumentat, printre altele, că datele statistice din epoca Ceauşescu nu sunt fiabile, pentru că secretarului general i se raportau recolte uriaşe, producţii fabuloase şi creşteri nemăsurate ale nivelului de trai. Că industria a fost, după 1990, obiectul unui jaf deşănţat e, iarăşi, foarte adevărat, numai că ar trebui să ţinem sema şi de faptul că producţia era necompetitivă şi foarte multe utilaje erau învechite. Paradoxurile acestei situaţii sunt semnalate şi de Lucian Boia în proaspăt apăruta sa carte Strania istorie a comunismului românesc. Cunoaştem cu toţii leit-motivul: „era mai bine înainte”, dar nu mai puţin răspândită este, cu deosebire printre intelectuali, practica echivalenţelor. Cenzurii din comunism i-ar corespunde, în zilele noastre, cenzura economică : teză aberantă, întrucât aşa-zisa cenzură economică nici nu se poate compara cu cenzura instituţionalizată dintr-un regim totalitar. Un cunoscut prozator, astăzi octogenar şi care avea înainte de 1989 funcţii importante (nici acum nu este câtuşi de puţin marginalizat), scria recent într-un articol (foarte confuz, de altfel) că realismului socialist din siniştrii ani cincizeci i-ar corespunde, în literatura noastră contemporană, …realismul capitalist. N-are rost să amintesc „argumentele” scriitorului pentru că sunt lipsite de orice interes. Aş putea înmulţi exemplele. Această optică deformată falsifică trecutul şi întunecă privirea asupra prezentului. Şi confirmă totodată, cum notează Boia în finalul cărţii sale, că încă nu ne-am desprins cu totul din comunism. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor