Caută 
1 MIN
Nu trebuie să pornim de la presupunerea că scandalul „Panama Papers” trimite în primul rând la corupţie şi la alte neregularităţi. Foarte probabil, ele vor ajunge la cunoştinţa publicului; dar lecţia principală este aceea că statele au mari probleme în domesticirea şi taxarea capitalurilor.
Încheiam textul de săptămâna trecută printr-o referire la posibilele neplăceri cu care s-ar confrunta preşedintele rus, Vladimir Putin, în urma aşa-numitelor „Panama Papers” – documente ale casei de avocatură Mossack Fonseca referitoare la companiile mai mult sau mai puţin fantomatice de tip off-shore.
Cred, spre exemplu, că nimeni nu-şi face iluzii despre şansele unui violoncelist rus, fie el unul de geniu, să obţină milioane de dolari; şi să îndrăznească a-i ascunde de fiscul rus (aşa cum e el), rămânând totodată un apropiat al liderului de la Kremlin. Dar Rusia este ţara în care un violoncelist şi director de filarmonică poate pretinde că a cheltuit o sută de milioane de dolari pentru a cumpăra instrumente muzicale destinate tinerilor instrumentişti, iar oficialităţile – inclusiv preşedintele – îi dau public crezare.
E greu de presupus, însă, că este ameninţată cu adevărat autoritatea lui Vladimir Putin. În Rusia circulă de multă vreme informaţii despre averea ascunsă a şefului statului, fără ca marea majoritate a populaţiei să dorească lămuriri suplimentare. Iar încadrarea problemei în termenii comploturilor occidentale pentru discreditarea conducerii ruse, mai ales dacă e făcută într-un limbaj destul de colorat – aşa cum a procedat domnul Putin în recentul său dialog în direct cu naţiunea – poate încă funcţiona.
Mai interesantă este situaţia din China comunistă, unde conducerea rămâne, în principiu, colectivă, chiar dacă preşedintele Xi Jinping a obţinut resurse de putere cu adevărat imense. Nominalizarea cumnatului său în „documentele panameze” i-ar putea submina poziţia în partid, mai ales că imaginea publică a liderului chinez s-a construit inclusiv prin declanşarea unei ultramediatizate campanii anticorupţie. Nu mai e nevoie să reamintim faptul că asemenea acţiuni au şi marea calitate de a lovi cu precădere în grupurile de putere rivale din partid. Printre observatorii avizaţi în problematica politicii interne chineze circulă ideea că această ţară ar putea urma traiectoria Rusiei, devenind o cleptocraţie în adevăratul sens al cuvântului. Până atunci, vom asista, probabil, la eforturi similare de a zugrăvi informaţiile despre oficialii chinezi (sau apropiaţii lor) prezenţi în arhivele Mossack Fonseca în aceeaşi logică a provocărilor şi gesturilor răuvoitoare ale Occidentului la adresa Beijingului. Gesturi despre care, oricum, chinezul de rând are prea puţine şanse să se informeze, date fiind obstacolele plasate de regimul comunist chinez în calea liberei circulaţii a informaţiei.
Aşadar, dacă liderii democratici au motive să-şi facă griji, omologii lor din ţările care organizează alegeri de formă – sau nu le organizează deloc – pot sta ceva mai liniştiţi. Aceasta nu înseamnă că viaţa lor va fi simplă până la capăt: din 1989 încoace am tot asistat la complicaţii. Ar fi, însă, eronată o analiză pornită de la presupunerea că mecanismele de responsabilizare a liderilor politici sunt la fel peste tot sau că alergia societăţii la corupţie este aceeaşi peste tot.
Dar nu trebuie să pornim de la presupunerea că scandalul „Panama Papers” trimite în primul rând la corupţie şi la alte neregularităţi. Foarte probabil, ele vor ajunge la cunoştinţa publicului; dar lecţia principală este aceea că statele au mari probleme în domesticirea şi taxarea capitalurilor. Cineva poate foarte uşor dezvolta o lectură de tip neomarxist, conchizând că nu e nimic surprinzător în asta, întrucât statele sunt instrumentele capitalului. Altcineva poate adopta o perspectivă radical opusă, afirmând că nu am asistat decât la o încercare legitimă a persoanelor şi a corporaţiilor de a-şi feri avuţia de state hrăpăreţe. În fine, cred că poziţiile cele mai adecvate sunt cele care încearcă să îmbine preocuparea pentru libertatea fluxurilor globale (capitaluri, dar şi bunuri şi servicii sau, de ce nu, oameni) cu imperativul contribuţiei oneste la bunăstarea comunităţilor în care operează actorii economici.
De la publicarea primei părţi a acestui articol, au apărut informaţii despre posibila utilizare a Grupului celor 20 (G20) ca arenă de cooperare între marile economii, dezvoltate sau emergente. Indiferent dacă se va ajunge la o reglementare sporită şi dacă ea va fi eficientă – e cu totul altă discuţie – se pare că statele doresc acţiune. Vom vedea, cu siguranţă, şi ce vor spune pieţele.
Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”
