Tulburătoarea poveste a sopranei de la Opera Iași. A învins depresia și cancerul

– Hai să începem cu amintiri din copilărie.

– Aţi fost un copil mai special?

– Nu cred. Eram băieţoasă, am făcut toate năzbătiile, am mâncat de pe jos, am mâncat varul de pe pereţi, câte şi mai câte.

– La prima întrebare din viaţă „Ce vrei să te faci când vei fi mare?“ ce aţi răspunde?

– Agent secret! Tata era poliţist şi mă fascina să fiu spion!

– Când aţi făcut drumul de la „spion“ la muzică?

– Bunicul meu, Ştefan Donose, mi-a insuflat dragostea pentru muzică. Fusese tenor în Corul Operei, însă, pentru că nu suporta să fie machiat, a renunţat la carieră şi a devenit diacon. Preda gratuit muzica unor călugări, unor preoţi, patriarhul Daniel ori Calinic Botoşăneanul numărându-se printre elevii lui. Eu ascultam pe la uşi, mai vorbeam cu el, mergeam duminica la biserică, unde cântam în strană.

– Care a fost primul public?

– Păpuşile! Le cântam îmbrăcată în capoatele bunicii, care deveneau rochii în timpul „spectacolelor“, pe tocurile bunicii, iar microfonul era bătătorul de usturoi!

„Copilă, ai să ajungi artistă“!

– Când v-aţi dat seama că joaca poate deveni serioasă?

– Din cauza serviciului tatei, eu m-am născut la Galaţi, am trăit apoi la Botoşani şi ne-am mutat în Iaşi în clasa a V-a. Am intrat la Liceul Eminescu şi m-am dus să dau o audiţie la Corul Radio TV condus de regretatul Vlad Gafta. Am cântat „Deşteaptă-te române!“, iar domnul Gafta mi-a spus „Măi, copilă, ai să ajungi artistă!“. A fost semnalul care m-a făcut să mă transfer la Liceul de Artă. La pian, unde îmi plăcea, nu mai erau locuri, aşa că am intrat la chitară. Ascultând însă casete cu Ruxandra Donose, fata muzicologului Vasile Donose, care era fratele bunicului, mi-am dat seama că destinul meu e legat de canto. M-am dedicat total, încă din liceu, am lucrat intens cu doamna profesor Adriana Severin, ale cărei sfaturi îmi răsună şi acum în urechi. „Trăieşte sau mori!“ au fost cuvinte care m-au ghidat încă de la începutul carierei şi care sunt şi acum actuale! Am spus carieră încă din liceu, pentru că în fiecare an participam la două-trei concursuri, emoţiile pe care le-am avut când am obţinut primul premiu, la Concursul Norbert Petri, fiind vii şi acum.

– Pasul spre Operă când l-aţi făcut?

– Intrând prima la facultate, într-un an în care concurenţa a fost de zece pe loc, am fost remarcată şi cooptată imediat în cor. Am lucrat la facultate cu maestrul Solovăstru, iar la Operă am început să am roluri secundare încă din 2007. După cinci ani, când doamna Beatrice Rancea a devenit manager, au fost organizate audiţii şi concursuri. Doamna a promovat atunci mai mulţi artişti din cor, fapt pentru care toţi care am fost într-o situaţie asemănătoare, eu, Cristina Grigoraş, Andrei Fermeşanu îi suntem extrem de recunoscători. Şi a continuat urcuşul, a continuat munca. Din ce în ce mai multă. Şi mai multă şi mai multă!

Plânge firesc în rolurile tragice

– Care e rolul în care vă regăsiţi?

– Mimi, din Boema. Regizorul Niky Wolcz ne-a spus mie şi lui Florin Guzgă, care joacă Rodolfo, că parcă a fost făcută pentru noi! Mă regăsesc perfect în Boema. Plâng din interior, fără să fie nevoie de trucuri, trăiesc efectiv rolul. Asemănător mă simt şi în în Violetta, din Traviata. Iar faptul că soţul meu a spus că nu va juca niciodată cu mine Traviata ori Boema cred că spune multe despre suferinţa pe care o transmit în rolurile amintite.

– Aţi amintit de soţul dvs. Ce schimbări au apărut în cariera dvs. de când Cosmin Marcovici este managerul interimar al Operei?

– Am mai puţine spectacole! Fac asta pentru a nu lăsa loc de interpretări, că sunt favorizată. Sincer, eu nu-mi doresc să fie manager! Îmi doresc să fim soţul şi soţia, soprana şi tenorul, nu soprana şi managerul. Pentru mine, „Macu“ e cel care mi-a aruncat o floare în 2005, la spectacolul „Pescuitorul de perle“, când m-a vrăjit efectiv, e cel care atunci când l-am întrebat la finalul spectacolului dacă nu cumva mi-a dat floarea din greşeală a negat zâmbind, e cel alături de care am debutat, în 2007, în Bărbierul din Sevilla, la Ateneu, e cel care m-a cerut de soţie în prima zi de Crăciun a anului 2009, e cel cu care m-am căsătorit în 2010, e cel pe care-l trezesc noaptea pentru a-l întreba ce părere are despre un anumit fragment din spectacolul următor, e cel alături de care am rămas deşi multă lume a vrut să ne despartă, e cel care atunci când am avut o boală cruntă mi-a spus unul din rarele „Te iubesc!“ pe care mi le spune, cuvinte care cred că au avut un rol determninant în vindecarea mea.

Şi-a făcut testamentul, îşi pregătea înmormântarea

– Ne puteţi spune ce s-a întâmplat?

– La 30 de ani am fost diagnosticată ca având cancer de col uterin. Am suferit mult, ajunsesem într-un moment în care mi-am făcut testamentul. Le-am spus celor dragi şi cum vreau să fie înmormântarea: să fiu machiată, sicriul să fie alb şi să fie multe garoafe roşii, să fiu înmormântată lângă bunicul. Am luptat însă şi am învins cancerul! Boala asta mi-a schimbat radical optica despre viaţă. Am învăţat să nu mai pun la suflet nimic, să trec uşor peste faptul că lumea este, în general, foarte rea, să mă bazez doar pe oamenii extrem de apropiaţi, din familie, pentru că mai nimeni nu mi-a dat vreun telefon când am fost bolnavă. La bine, toată lumea e alături, la greu – mai nimeni! E dezamăgitor, a fost o lecţie crudă de viaţă! Eu, însă, nu m-am schimbat! Îmi place să dăruiesc, chiar şi celor care m-au dezamăgit, să ajut, chiar dacă în 90% din cazuri am luat palme în loc de mulţumiri.

– A fost cumpăna vieţii dvs?

– Am mai avut şi alte probleme serioase. Am suferit o depresie severă după ce am pierdut câţiva oameni tare dragi într-o scurtă perioadă: bunicul, bunica, basul Octavian Dumitru, care era unul dintre puţinii mei prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Sufăr foarte mult pentru faptul că nu pot avea copii… Viaţa este tare dificilă!

Andrei Şerban: „Ai fost perfectă“!

– Din exterior se văd luminile, aplauzele, ţinutele, celebritatea. Ce e în spatele cortinei?

– Ore în şir de repetiţii, uneori până la 12 noaptea, zile, săptămâni, luni de muncă pentru căutarea unui sunet perfect, boli pe care trebuie să le ascunzi, plâns mult, aşa de mult încât eu lucrez, de regulă, cu două partituri, una ştergându-se în timp din cauza lacrimilor, nopţi nedormite, somn între avioane sau singură în mijlocul patului, ani fără vacanţe, sărbători petrecute departe de familie, cum a fost Revelionul de anul acesta, tensiune 20 după spectacole. Toate astea însă le uit într-o fracţiune de secundă când aud aplauzele de final, iar publicul apreciază eforturile tale. Simt că am făcut şi eu ceva pentru oameni. Nu mă interesează ce zic criticii, nu mă interesează ce zic colegii, nu mă interesează nimic dacă publicul e mulţumit! 

– Care a fost cea mai impresionantă reacţie de apreciere primită de la o personalitate artistică?

– La sfârşitul premierei Troienelor, Andrei Şerban m-a luat în braţe, pe întuneric, şi mi-a spus „Ai fost perfectă!“. Iar maestrul este mulţumit extrem de rar…

– De ce este nevoie pentru a ajunge în vârf în carieră?

– O mulţime de lucruri, talent, muncă, disciplină, putere… Şi să nu ai toate ţiglele pe casă, pentru a râde la câteva secunde după ce plângi!

– Ce faceţi când uitaţi replicile, când aveţi o zi proastă?

– Improvizez! De regulă, îmi iese. Alte ori, mă rog la îngeraşii mei din Ceruri. Înaintea premierei din Traviata uitasem tot! Absolut tot! M-am uitat spre tavan, am spus „Bubule“, aşa îi spuneam bunicului, „ajută-mă, te rog!“, iar când orchestra s-a oprit şi a trebuit să-mi fac intrarea mi-am amintit brusc toate replicile!

– Apropo de îngeri. Ce i-aţi cere unui înger dacă ar putea să vă îndeplinească trei dorinţe?

– Să le dea părinţilor mei sănătate, mulţi ani de-acum înainte! Mama e icoana sufletului meu, tata e o părticică importantă din mine.

Mirajul străinătăţii

– În ţară v-aţi făcut un nume. În străinătate, numele Donose este cunoscut acum mai mult datorită verişoarei dvs, Ruxandra, care a cântat la Covent Garden ori Metropolitan. Va ajunge o nouă Donose pe marile scene ale lumii?

– La 28 de ani am dat o audiţie la Covent Garden. Am fost apreciată, am ajuns la faza de a semna contractul pentru a fi cover-ul Angelei Gheorghiu, însă atunci când cei de acolo s-au uitat mai atent la vârsta mea totul a picat. Mi-au spus că sunt prea tânără! A fost dezamăgirea vieţii mele artistice. 

– Vă vedeţi lucrând în altă parte?

– Nu! Iaşul este casa mea, aici e familia mea, nu voi pleca niciodată definitiv de aici. Când am lucrat o lună şi jumătate la Bucureşti, pentru „Văduva veselă“ mi-a fost crunt. O lună şi jumătate, în ţară, darămite mai mult. În străinătate m-am simţit rece, singură. Or, un artist nu se poate exprima la maximum dacă nu are confort psihic. Da, colaborări, turnee în ţară, în străinătate vor face parte din viaţa mea, nu şi mutatul din Iaşi. 

– Proiecte?

– Cel mai recent va fi pe 26 aprilie, când voi cânta pentru prima dată la Ateneul Român, în concertul dat pentru maestrul Eugen Doga, care a împlinit 80 de ani.

Filme, rock, vise legate de o fermă de cai

– Ce legătură este între operă, film şi rock?

– Am avut o apariţie episodică într-un film cu Steven Seagal şi o experienţă de neuitat în „Ana, mon amour“, filmul lui Călin Netzer. Deşi am filmat 12 ore, după fiecare „stop!“ al camerei cerut de regizor eram aplaudată la scenă deschisă! Cu trupa rock în care cânt împreună cu soţul meu, fosta Roşu şi Negru, care acum e Karma, e vorba iarăşi de pasiune. Cânt piese compuse de Macu, nu simt nici că-mi îngheaţă mâna pe microfon, cum s-a întâmplat când am concertat la un Revelion, la minus 20 de grade.

– Cum e Ana Maria Donose ca femeie?

– O femeie obişnuită. Întreţin o casă cu patru camere, când am timp fac curăţenie, calc, gătesc, fac ciorbe şi tocăniţe despre care lumea spune că sunt excelente, mă joc cu motanul Miţi. Îmi plac mult copiii, plâng la botezuri de emoţie, îmi plac florile, freziile, nu trandafirii, de multe ori îmi cumpăr singură flori, citesc, ador marea, urăsc muntele, mă bucur când soţul meu pleacă în Deltă, cu băieţii, pentru a se încărca psihic, ador să aduc cadouri din locurile pe unde merg, colecţionez magneţi de frigider. Nu sunt deloc geloasă! Eu cred că acesta este un lucru foarte important într-o familie de artişti. Pe scenă te îmbrăţişezi, te săruţi, apoi, când spectacolul s-a încheiat e cu totul altceva. Eu chiar cred că poate exista prietenie între un bărbat şi o femeie.

– Cum te vezi peste ani, după terminarea carierei?

– Cred că voi fi o bătrânică cu păr alb, tunsă scurt, băieţeşte. Mi-ar plăcea să am o fermă cu cai negri şi o grădină plină cu flori. Şi să am şi o grădiniţă unde copiii, mai ales cei fără posibilităţi materiale, să poată cânta, picta, colora.