Un taur în vitrina erosului

Ca şi Pharmakon-ul, volumul de versuri apărut în anul 1989, volumul antologic Taurul în vitrina de piatră allui Liviu Antonesei ne aduce în faţa ochilor un univers lirico-erotic pe cât de angoasant, pe atât de plin de un delir viril. Aproape fiecare poezie este străbătută de acea înfiorare şi dulceaţă de moarte a cărnii. Liviu Antonesei nu caută ruptura dintre spirit şi corp, ci legătura dintre ele. Livrescul este trecut prin organic, prin orgasm. Spirala vieţii ce ridică trupul cu toate celulele lui, spaţiul visceral, îmbibat de tendinţe obscure şi străbătut de spaime ancestrale, la înălţimea spirituală a erosului. Şi aici se pot pune două întrebări: ceea ce dă un prim impuls cărnii este spiritul sau spiritul este împins înainte („animat”) de această carne aflată în expansiune? Extazul cărnii este şi extazul spiritului?

Ceea ce caută poetul este tocmai ritmul natural, cel erotic. Fluxul şi refluxul! materiei în haos. Linia ce desparte materia biologică de materia anorganică. Există o beţie a celulei în căutarea ei de spaţiu: o beţie a celulelor care se divid şi o beţie a celulelor care se contopesc. Anihilare e şi una, şi alta: cel ce se divide moare, el nu poate exista în altul şi prin altul. Iar cei ce se contopesc caută să refacă drumul invers, de la diviziune la unitate, caută să ajungă la prima celulă, la motorul materiei vii. Drumul este însă închis. Şi în primul caz, şi în celălalt, avem de a face cu o expansiune şi o concentrare a materiei, cu o despărţire a eurilor, asta presupunând că fiecare unitate a substanţei posedă un eu el ei.

Să luăm primul poem din Pharmakon, „Stampă" (decodificarea, dacă posedăm cheia simbolurilor, e simplă): „O mână care coboară încet, încet / pe o suprafaţă calmă şi netedă – dorinţa, / fulger globular, imagini disparate în jurul unui centru luminos, / Coerenţă ciudată – / transfigurare şi calm, o spaimă veche. / Ritmul, ritmul. Cămăşi şi prosoape, cărţi risipite / poeme nescrise. / Un Univers ce se naşte, / o lume în auroră. Lucruri, lucruri acolo”.

Să încercăm o decodificare: o mână coboară pe o suprafaţă calmă şi netedă. „Suprafaţa calmă şi netedă" este epiderma. De aici imaginaţia noastră va funcţiona aproape de la sine, totul e mai mult decât transparent. Atingerea epidermei declanşează dorinţa, se aprinde un fulger globular. Acest fulger aduce în memorie lucruri vechi, disparate. Nimic nu se întâmplă fără amintire: în orice moment al vieţii, memoria este prezentă. Imagini disparate învârtindu-se în jurul unui centru luminos. „Coerenţă ciudată", aici e o mirare, un paradox al naturii: beţia erosului nu înseamnă pierderea lucidităţii, ci doar călăuzirea după instinct. Fulgerul globular ne relevă în interior viziuni dintr-un eu pierdut. Eul în beţia lui organică nu caută atât posesie, cât cunoaşterea celuilalt. Dar şi cunoaşterea este tot o posesie, o palpate a neantului. Coerenţa sineului e de fapt coerenţa instinctului.

Să coborâm cu încă o sintagmă : „transfigurare şi calm”, cuvintele sunt din ce în ce mai clare, poetul nu pierde firul logic. Aici e vorba nu de aşteptare, ci de contemplarea dorinţei, asta înseamnă transfigurare şi calm. Mai mult decât atât nu se poate spune. Actul este descris cât se poate de exact. „O spaimă veche" – spaimă care se pierde în abisul memoriei. A cui e această spaimă? A mâinii ce coboară încet pe o suprafaţă calmă sau spaima aparţine acestei suprafeţe? E spaima amândurora? Sau spaima acelor două fiinţe ce se învârt în jurul acelui „centru luminos" înconjurat de imagini disparate, de care vorbea poetul? Ceea ce descrie aici Liviu Antonesei este un act erotic… Lumina este obscură. Cadrul: o cameră îmbâcsită cu miros de ţigări şi alcool. Nu lipsesc de aici reşoul electric, ibricul improvizat dintr-un borcan de iaurt, cărţile, hainele aruncate în dezordine pe scaun şi alte obiecte familiare din jur. Sunt obiecte pe care mâinile le simt în preajmă şi ochii le disting în întuneric. Nu se ştie în ce moment al zilei ne aflăm. Să fie amiază? Năduşeala trupurilor ne face să bănuim că ar putea să fie şi ora aceasta de mijloc. Să fie oare seară? Să fie miezul nopţii? Cred totuşi că ceasul e mai apropiat de ora două după-amiază. Să citim însă în continuare : „Ritmul, ritmul !"

Organismul suferă în interiorul lui presiunea materiei din jur. Universul material intră şi el într-un ritm al său, când lent, când febril. Ritmul nocturn şi ritmul diurn. Materia se trezeşte din somnul ei cosmic, apoi explodează într-o beţie de lumini şi de umbre. E o beţie inepuizabilă a materiei, o golire şi în acelaşi timp o absorbţie de elemente. O eliberare de „presiune" ce s-a acumulat într-un corp (univers închis). Această eliberare de energie necesită o conexiune la ritmul cosmic, la ritmul necesar, ritm sau dans în care intră cele două corpuri încărcate cu energii diferite. Ieşirea din ritm înseamnă căderea într-o luciditate apatică, într-o indiferenţă confuză. Cadrul este perceput ca şi acum hiperlucid, dar într-o stare de epuizare şi saturaţie. Să ne amintim: „Cămăşi şi prosoape, cărţi risipite: / poeme nescrise, / un univers ce se naşte, o lume în auroră".

De aceeaşi factură erotică, poate chiar mai edificatoare în acest sens, este şi poezia Treizeci. Trecerea, spune poetul, este de la treizeci şi trei la treizeci. Aici cifra poate însemna vârsta, dar şi altceva, şi mai încolo vom vedea exact ce. Trecerea are loc în „tunelul timpului", spre începuturi. Cred că se face aluzie la vârsta celor două principii, Yangşi Yin. Trecerea lui Yangîn Yineste totodată şi o trecere a unei vârste (experienţe, căci vârsta înseamnă ce altceva decît o experienţă a trupului !) în altă vârstă. O regresie? De la treizeci şi trei la treizeci? Când e vorba de timp, regresia înseamnă un factor pozitiv; aici însă e mai mult vorba de o anihilare a identităţii, a contopirii trupurilor într-un singur trup. Aceste începuturi, de care vorbeşte poetul, îşi au originea într-o „peşteră caldă şi clară". Claritatea acestei peşteri mie mi se pare însă obscură, tot ce e cald nu poate fi limpede. Limpezime înseamnă răceală. Materia devine „clară" atunci când se cristalizează, când îngheaţă. Această peşteră fierbinte din care izvorăsc trupurile şi umbrele lor e clară doar ca simbol. Ca matriţă a corpurilor înăuntrul ei, planează elementele şi embrionii vieţii. Cunoaştere înseamnă aici palpare, tendinţa de-a atinge haosul. O lume nu poate fi relevată simţurilor decât prin atingere. Or, această „atingere" este foarte vagă. Tentaculele trupului sunt nervii; gândirea este un produs al simţurilor, înaintea raţiunii funcţionează instinctul: „Noi ne-am văzut acolo, altădată, / noi ne-am cunoscut /…/ Corpuri în lumină violetă. Regăsire. / Radha şi Krishna. Tresărire cerească – / Şi. Febră calmă. / Şi. Lunecare de ape. / Un pahar fragil ce-şi regăseşte echilibrul, în mâinile mele, echilibrul. / Frumoasă ca moartea eşti tu, trestia mea, / frumoasă şi vie ca moartea".