Zile cu mama. Ultimele

Pe 2 martie, când mi-am luat rămas bun după a doua mea şedere de anul acesta la ea, mama a ţinut să se ridice din fotoliu şi să mă-nsoţească până la uşă.

– Mamă, nu-i nevoie să te mai ridici!

Dar ea tot a făcut-o. În timp ce-mi puneam rucsacul în spate, a ajuns cu rolatorul ei până-n mijlocul camerei.

– Ai grijă de tine!

– Da, mamă, şi tu. Adjéi /de la ade – adieu/!

– Adjéi!, a răspuns şi mama, iar când i-am făcut o ultima dată cu mâna, a ridicat şi ea mâna dreaptă, gest care mi-a rămas în amintire mai degrabă ca o ultimă dorinţă de atingere sau un strigăt după ajutor!?

Ajuns în ţară, ori de câte ori o sunam (o sunam de ani de zile săptămână de săptămână, în fiecare duminică la ora 13 – ora 12 în Germania), mă-ntreba când revin.

– Păi, probabil de Paşte, mamă.

– Apăi, până-atunci eu mor!

– Nu te teme, mamă, n-o să mori!

– Ba da, o să mor!

– O să vezi că n-o să mori.

Şi n-a murit. De la sfârşitul lui martie (din săptămâna dinainte de Paştele nostru) până pe la mijlocul lui aprilie, am fost ultima dată la mama, de-am stat cu ea în locuinţa ei şi m-am ocupat de toate cele, întru degrevarea sorei mele.

Cred că era în a doua zi (25.03.16) când, pe la sfârşitul filmului Liebe am Fjord – Abschied von Hannah („Dragoste pe fiord – despărţire de Hannah”, D’12) care era la televizor, mama m-a surprins cu următoarea întrebare paradoxal formulată:

– Îs adevărate toate, ce mint ăia pe-acolo?

Zile bune mai târziu (pe 8 aprilie), mama m-a chemat la ea cu o voce foarte gravă:

– Hai un pic încoace să te-ntreb ceva – ce-ar fi dacă ai renunţa tu la totul în România şi te-ai muta aici, în locuinţa asta?

– Cum îţi închipui asta, mamă, să renunţ la viaţa mea de-acolo?

De-aş fi ştiut… Dar n-aveam cum să ştiu.

În seara aceleiaşi zile, mama, oarecum bine-dispusă, mi-a spus poveşti spuse deja de-o mie de ori. Una însă (din vremea noastră din Apoldu de Sus) era nouă şi m-a făcut să ciulesc urechile. Cică o femeie căreia i se zicea de Kieserean (în germană: die Kaiserin – de la numele de familie Kaiser, cel mai probabil) i-ar fi spus pe când era femeie proaspăt căsătorită aşa: „Maio /diminutiv de la Maria/, pe partea aia pe care încingi cuptorul nu pui pâine la copt, o pui pe partea ailaltă!”

– Şi aşa a fost!, a concluzionat mama.

Ciudat doar faptul că anecdota era lipsită de orice context – pur şi simplu a răsărit din memoria ei în momentul acela.

În zilele acelea apoi, din când în când am auzit-o mama oftând şi exclamând (când avea probleme, de exemplu la baie, căci toate îi erau un chin) pe româneşte:

– Tulai muma mea!…

Înainte să plec spre ţară, am mai avut şi o simpatică dispută cu ea. Primise un scaun special pentru baie în care să se poată să i se facă mai uşor duş. Cum în baie mai era un scaun banal de plastic, adus de sora mea de la serviciu, i-am zis mamei că o să scot de-acum scaunul acela şi-o să-l duc la Kathi.

– Ba asta să n-o faci!

– De ce, mamă, că doar ne-ncurcă de-acum în baie!

– Poate că mai am nevoie de el!

– N-ai pentru ce să mai ai nevoie de el, ce naiba. Îl iau şi-l duc.

– Nu iei nimic! Tu nu comanzi aici!

Of. O ultimă zvâcnire de autoritate parentală… Până la urmă am luat scaunul şi l-am dus la sora mea.

Am revenit în ţară (via Amnaş), iar după nici patru săptămâni, taman în data de 8 mai 2016 (Muttertag – adică ziua mamei, în Germania), taman în ziua în care fusesem invitat să citesc la Forumul Democrat al Germanilor din Iaşi din „Zile cu mama”, sora mea m-a sunat să-mi spună că a chemat-o asistenta de la Diakonie care trecuse dimineaţa pe la mama să-i dea medicamentele: mama nu mai reuşise să se scoale din pat, nu mai reuşise să ajungă la baie! Momentul de care ne-a fost frică la toţi, dar mai ales mamei, sosise: nu mai era chip de evitat căminul de îngrijire (Pflegeheim). După doar două zile, mama a ajuns la Pflegestift Gundelsheim, conştientă fiind unde ajunge.

Acolo am mai sunat-o de două ori, dar era aproape imposibil să mai stau de vorbă cu ea la telefonul pe care i-l dădea ori i-l ţinea o îngrijitoare din cămin. Apoi, la un moment dat, mi-a povestit sora mea la telefon că mama ar fi spus că nu ştie ce se-ntâmplă de nu-i mai dau drumul acasă „ăştia” – se credea la un spital!…

Pe 24 iunie, am plecat iar în Germania – trebuia să eliberăm locuinţa mamei. După nicio săptămână, am plecat cu o zi mai repede la Gundelsheim s-o vizităm pe mama, pentru că sora mea fusese sunată să i se spună că nu mai putea mânca, era hrănită doar cu lichide şi făcuse un fel de hernie. Când am ajuns în camera ei, dormea. Când s-a trezit, era cât de cât conştientă, adică lucidă. Dar nu aveam certitudinea că ne recunoscuse, chit că puţinele ei vorbe mai degrabă confirmau asta.

– Te doare ceva, mamă?, a-ntrebat-o sora mea.

– Nu, nu mă doare nimic.

– Ce-ai păţit la mână?, am întrebat-o eu, văzând mâna stângă bandajată.

– Nu ştiu.

– Vrei o bomboană?, am întrebat-o, având eu două bomboane mentolate la mine.

– Da.

– Stai aşa, a zis sora mea, ce bomboane ai? Mentolate? Lasă-le, îi dau din bomboanele ei preferate de lapte, uite că punga-i aici, pe noptieră.

I-a dat o bomboană. Din când în când, sughiţea. La un moment dat a şi vărsat. Ne-am speriat.

– Unde-i bomboana, mamă?, am întrebat.

– În gură!

Of. Într-adevăr, o avea încă, lipită de interiorul obrazului stâng.

La un moment dat, i-am zis mamei că mă duc până afară să fumez o ţigară.

– Bine, du-te.

Nu ştiu de ce (acum parcă ştiu…), dar am repetat:

– Mamă, mă duc până afară să fumez o ţigară!

– No du-te, Miş, du-te!

Pe la şase seara, a apărut şi doctoriţa (stabilisem să o aşteptăm).

– Teoretic, ar trebui dusă la spital şi operată. Are un fel de hernie, i s-o fi deplasat şi uterul… Dar dacă ar fi mama mea, n-aş mai supune-o acestui chin. Probabil că n-ar supravieţui nici anesteziei. Nu cred că o mai duce mai mult de câteva zile…

Am fost de acord să fie lăsată în camera ei, cu medicaţie antidurere.

Ne-am luat rămas bun.

– Adjéi, Muotter!, i-am zis eu clasicul cuvând de rămas bun.

– Adjéi!

– Schlouf giat, Muotter /Somn uşor, mamă/!, i-a zis sora mea.

– Uch ir /Şi vouă/!

A doua zi în zori, pe 2 iulie, mama a adormit pentru totdeauna. În drum spre Gundelsheim, am spus cu voce tare ce rău îmi pare că n-o întrebasem pe mama cu o zi înainte, la plecare, ceva de genul: „Ne mai vedem, mamă?”, la care ea ar fi răspuns (îmi pot prea bine imagina): „NU, Miş!”

Parafrazând o vorbă găsită pe-o ilustrată de doliu, inima ne-a fost grea, dar lumina amintirii străluceşte-o viaţă-ntreagă.

P.S. Dacă mă mai urmăreşte vreo întrebare, aceasta este: oare de ce n-o fi reuşit mama să moară în patul ei din Herrenberg, aşa cum îşi dorise şi se tot rugase? Dumnezeu ştie…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist