2021 – 2024: ultimul tren

Avem în faţă un ciclu de aproape 4 ani fără alegeri. Avem la guvernare o coaliţie de centru-dreapta, ştiut fiind că, întâmplător sau nu, în România doar dreapta a avut apetit pentru a reforma. Atât cât a avut şi s-a putut. Avem o opoziţie slăbită, divizată în PSD şi AUR, care cu greu va putea avea lideri la aceeaşi masă, pentru a lua decizii convergente. Vi se pare poate puţin lucru? Nu e deloc puţin. Şi conferă o şansă uriaşă pentru viitorul ţării. Care, însă, la fel de bine poate fi şi ratată. Iar asta ne va costa infinit. Pe toţi. Iată câteva contextualizări!

Puţină istorie electorală, mai întâi. Ca să înţelegem mai bine zbuciumul, uneori necesar, alteori poate ca moft sau politicianism excesiv, prin care am trecut în ultimii 13 ani. Şi care, n-o să v-o spună niciun politician, ne costă deja enorm.

* 2007-Debutăm în acest an cu două rânduri de alegeri. Pe 19 mai, românii sunt chemaţi la urne pentru a decide dacă aprobă sau nu propunerea Parlamentului de a-l demite pe preşedintele Traian Băsescu. În toamnă, pe 25 noiembrie, venim iar la urne, pentru a ne alege primii europarlamentari de la aderarea la UE. Alegeri nu foarte importante în sine, dar extrem de utile ca semnal politic, fiind an preelectoral, înaintea localelor şi generalelor. Oricum, un an paralizat, în care reformele începute curajos în 2004, continuate apoi timid, s-au blocat brusc: nu aduc voturi!

* 2008 – Alegeri locale în iunie şi alegeri parlamentare în noiembrie. Un nou an paralizat, cu veşti despre criză bătând la uşă.

* 2009 – An în care am ieşit de trei ori la urne: europenele la termen, în 7 iunie; referendumul lui Băsescu pentru un parlament unicameral cu 300 parlamentari în 29 octombrie; alegeri prezidenţiale cu două tururi Băsescu – Geoană în noiembrie-decembrie. Nu s-a mai putut discuta altceva…

* 2012 – Deşi au trecut trei ani fără alegeri, perioada este ratată în privinţa reformelor, urmare a crizei economice care a devastat efectiv finanţele ţării. Cu toate acestea, în 2012 vom fi chemaţi iarăşi de trei ori la urne: 10 iunie la locale; 29 iulie la referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu; 9 decembrie la parlamentare.

* 2014 – Nu mai puţin de două rânduri de alegeri şi în acest an: europarlamentare în 25 mai, şi prezidenţiale cu două tururi şi finalişti Iohannis-Ponta în 2-16 noiembrie.

* 2016 – An electoral greu, cu locale în iunie şi generale în noiembrie.

* 2019 – Aparent răsuflăm timp de trei ani fără alegeri, din 2016 în 2019. Aţi uitat însă, poate, că este „epoca Dragnea”, în care asaltul la democraţie a fost atât de evident şi înteţit încât numai de reforme nu a mai rămas timp şi dispoziţie. Asta dacă am presupune, prin absurd, că într-un mandat dominat autoritar de PSD acestea s-ar fi şi dorit… Încheiem însă anul fără emoţii la prezidenţiale: Iohannis câştigă detaşat, ceea ce îi face pe majoritatea românilor să privească mai optimist viitorul.

* 2020 – An electoral greu, cu două rânduri de alegeri, locale în septembrie şi parlamentare în decembrie, totul pe fondul crizei pandemice din ce în ce mai accentuate.

Iată, aşadar, 17 rânduri de alegeri în doar 13 ani. Vă daţi seama ce nebunie, într-o ţară nu ca Italia, sau Belgia, în care poate că instabilitatea politică nu afectează atât de mult viaţa economică sau socială, ambele fiind bine aşezate, ci într-una în care nevoia de reforme în toate domeniile, reforme profunde şi ample, nu doar sectoriale, este una uriaşă?

România are şi o particularitate, ce paradoxal derivă tot din lipsa reformelor administrative, care o face vulnerabilă la ciclurile electorale prea dese. Este vorba de centralism, de lipsa autonomiilor bugetare regionale sau locale. Iar toate acestea fac ca alegerile, campaniile electorale să afecteze serios apetitul pentru reforme sau pentru alocarea banilor de la bugetul central pentru alte măsuri decât acelea cu impact imediat. Iar pensiile, salariile, plus podeţele şi asfalturile electorale, sunt cele mai la îndemână. Totul în dauna proiectelor cu bătaie lungă, cum ar fi o autostradă, de exemplu.

Iată-ne, aşadar, după alegerile din 2020, cu aproape patru ani în faţă fără niciun scrutin. O perioadă similară, de numai trei ani însă, a fost între 2004 şi 2007. O perioadă în care chiar am avut parte de unele reforme, în care a apărut DNA, în care s-au pus bazele reconstrucţiei sistemului medical şi cel al educaţiei, chiar dacă din păcate cele două din urmă au fost efectiv torpilate de guvernele ce au urmat.

Cu un guvern de centru-dreapta, şi în condiţiile politice enumerate mai sus, iată că avem acum o şansă unică, uriaşă, de a demara reformarea ţării, europenizarea ei. Suntem în ceasul al doisprezecelea, şi este neapărată nevoie de a salva perioada 2020-2024, în care România are nevoie de modernizări majore şi radicale, dacă vrea să rămână alături de partenerii europeni. Nu sunt deloc vorbe mari, ci unele absolut necesare.

Din ce semnale sunt, preşedintele Klaus Iohannis ştie de această uriaşă oportunitate, şi vrea să o fructifice. Ştie însă cum? Are cu cine? Ar fi trebuit atunci să fi stabilit deja „la milimetru” un program de guvernare, un calendar de aprobare a legilor cheie, poate şi stabilirea unor liste de oameni competenţi care să implementeze reformele necesare. Semnalele în privinţa acestor din urmă aspecte sunt de-a dreptul palide. În plus, dacă nu avem alegeri generale, avem scrutin intern: PNL tocmai se pregăteşte de desemnarea noului lider, iar taberele interne au început deja forfota. Nu par ele a avea chef să discute acum de reformă a ţării. Iar conflictele PNL-USR par, în loc de aşezare, să se acutizeze şi mai mult. Mai e posibil aşadar să fie salvată guvernarea 2020-2024? Marea şansă a viitorului ţării?

Şi, în final, o previziune pentru Iaşi. Intrăm în acest mandat sub „auspicii” dintre cele mai proaste: cu un şef al PNL şi al Consiliului Judeţean devenit de curând un paria în partid, căruia auzim că îi e şi jenă să mai dea un telefon la Bucureşti, după dosarul penal care a legat ruşinea de gâtul partidului, şi cu un primar adus recent în partid care nu are absolut nicio trecere la nimeni, nu în ţară, nu în judeţ, dar nici măcar printre liberalii mai neatârnaţi şi mai vechi din oraş. Şi, în plus, şi acesta cu dosar penal pe rol. Urmează ani în care ajutorul dat de Guvern autorităţilor locale se va dovedi crucial, în condiţiile grele post-pandemie. Cum să-i explici lui Boc, lui Bolojan, lui Flutur că nu le dai lor fonduri guvernamentale, că îi vei tăia de la porţie ca să dai la Iaşi? Adică acolo unde doi lideri, pe oraş şi pe judeţ, amândoi penali, probabil că tocmai au „ras” partidului, de unii singuri, câteva procente bune la nivel naţional.

Revenind, ultimul cartuş politic nu a fost încă tras. Avem însă nume, personaje care să îşi asume o atât de importantă şansă pentru România? Iată o întrebare la care chiar nu avem un răspuns. Sau poate îl avem, dar ne e teamă să-l dăm…