90 de secunde până la Apocalipsă și totuși nu ducem lipsă de vești bune!

Nici măcar în timpul crizei rachetelor din Cuba nu a fost setat atât de aproape de ora 12AM și nici măcar atunci când au fost testate pentru prima oară bombele cu hidrogen. În mare parte, motivația pentru care „ceasul“ a fost fixat la un minut și jumătate de cea mai mare catastrofă care ar putea afecta umanitatea, nimicirea totală prin atacuri nucleare reciproce între marile puteri ale lumii, ține de războiul din Ucraina și de faptul că Rusia a dus luptele în preajma reactoarelor nucleare de la Cernobîl și Zaporojie, dar a și exacerbat retorica folosirii armelor nucleare. Anterior, ceasul fusese fixat la 100 de secunde, prin urmare eram tot pe-aproape, dar semnalul de alarmă este totuși puternic. Atât de puternic, încât și purtătorul de cuvânt al Kremlinului l-a comentat, cu tristețe, bătând șaua ca să priceapă iapa de la Washington.

Așadar, până la urzelile lui George Soros, sosirea reptilienilor și a extratereștrilor ori implantarea de cipuri prin vaccin, avem motive cât se poate de întemeiate să privim cu seriozitate perspectiva sfâr­șitului omenirii, așa cum o prezic oamenii de știință îngrijorați de cât de razna a devenit politica in­ternațională și cât de dure încleș­tările dintre marile puteri militare, economice și nucleare ale lumii. Între acestea, Rusia a rămas teoretic doar o putere nucleară, pentru că marea bătălie urmează să se ducă (și este deja în mare parte în desfășurare) între Statele Unite ale Americii și China. Este principala îngrijorare la Washington, iar crema intelectualității de peste Ocean este viu interesată de modelul de lume pe care Beijingul îl propune umanității, în contextul în care în ultimii ani influența SUA pe plan mondial (dar și a modelului de democrație liberală ca atare) a tot scăzut.

Dacă există un motiv de optimism în legătură cu prezentul, acesta este generat de faptul că, cel puțin pentru moment, NATO a trecut un mare test de rezistență prin răspunsul rămas unitar după 11 luni de la cea de-a doua invazie a Ucrainei de către Federația Rusă (prima fiind în februarie 2014, soldată cu anexarea Crimeii). Mai mult decât atât, cu toate ezitările și cozile de topor europene (Ungaria, Austria), per ansamblu ajutorul oferit Ucrainei a fost consistent, iar în sânul alianței nord-atlantice nu au apărut falii. Ba, mai mult, ajutorul militar și financiar din partea SUA și al Uniunii Europene continuă să fie considerabil și să depășească tabuuri, precum cel al oferirii de tancuri. Reținuta Germanie a renunțat la ezitare, fapt care i-a determinat și pe americani să pluseze cu acest tip de echipament de luptă. Poate că, peste un an, grație eforturilor armatei ucrainene și cu sprijinul solid al Vestului, „Ceasul apocalipsei“ va fi dat cu câteva zeci de secunde înapoi, îndepărtându-ne de momentul anihilării totale.

Dar economia?

Nici previziunile economice nu mai sunt la fel de sumbre cum erau în urmă cu câteva luni, pe fondul potolirii inflației pe plan mondial (nu discutăm aici despre cazuri particulare, cum este și cel al României, unde vom mai avea inflație cu două cifre încă niște luni anul acesta, sau al Ungariei, unde Viktor Orbán a dus în gard economia prin politici populiste și prin instaurarea unui regim iliberal care, pe moment, lipsește țara sa de fondurile europene din cauza încălcărilor repetate ale statului de drept). Nu e încă suficient, cât să fie pe placul băncilor centrale, dar nici nu mai avem creșterile galopante din 2022. Pentru moment, nimeni nu se va hazarda să anunțe faptul că a trecut pericolul de recesiune, dar, în același timp, trăim și un moment economic de o complexitate pe care nu am mai avut-o în ultimele decenii. Și, ținând cont de cât de sofisticată a devenit în ansamblu economia mondială, ne putem aventura să spunem că tră­im vremuri unice, în care singura previziune realistă este că nu se poate face nici o previziune, câtă vreme nu se poate baza pe expe­riențe similare din trecut.

2022 a însemnat, cu excepția Chinei, o redeschidere bruscă a economiei, fapt care a generat un val de angajări uriaș. Astăzi ve­dem, în ceea ce ar putea fi zorii unei crize economice într-un context de business as usual, concedieri masive în companiile de tehnologie. În multe sectoare încă se fac angajări. Prudența face alte companii să oprească recrutările, dar nu să treacă (încă) și la concedieri. Motivele pentru care marile firme tech disponibilizează oameni au și nu prea au legătură cu tabloul global, ci mai curând cu o reașezare a pieței după boomul din pandemie, când totul s-a mu­tat în online. În plus, pe termen mediu dezvoltarea uneltelor de inteligență artificială va evapora multe joburi din această zonă, dar numai pentru a crea altele ulterior. E posibil să avem o bulă de tip „dot com“ care începe să se spargă. Companiile de tehnologie se duc la vale pe bursă și pierd capitalizare nu din cauza războiului din Ucraina și a incertitudinii pe plan global, ci pentru că lumea petrece mai puțin timp pe Netflix, folosește infinit mai puțin ZOOM, sau, mai nou, caută mai puțin pe Google (tinerii din segmentul 16-24 de ani, spre exemplu, folosesc rețeaua de socializare TikTok drept motor de căutare). În schimb, planeta s-a mutat pe Chat GPT, despre care am vorbit pe larg într-un text anterior. Principiul vaselor comunicante va funcționa întotdeauna. Pur și simplu traversăm o perioadă atipică, cu mari prefaceri. Nimeni nu știe, pe bune, la ce să ne așteptăm la anii care urmează.

Ne-a trecut glonțul pe la ureche?

Un alt motiv de optimism, poten­țat și de vremea caldă din această iarnă în Europa, este că economii bazate pe hidrocarburile rusești, precum cea a Germaniei, s-au dovedit mai rezistente decât s-ar fi crezut. Capacitatea de adaptare a unor economii sănătoase în țări cu democrații veritabile este mai mare decât s-au așteptat mulți silviubrucani. Sau, ca să folosim un termen la mare modă, aceste economii s-au dovedit a fi reziliente. Iar reziliența economică, motivul pentru care ne-ar putea trece doar pe la ureche glonțul unei recesiuni (deci fără să se și întâmple) este că economisirea din timpul pandemiei, atât la nivel individual, cât și la nivelul compa­niilor, le-a lăsat oamenilor și businessurilor suficient de mulți bani, cât să poată suporta prețuri mărite sau costuri mai mari în derularea afacerilor. În economiile dezvoltate au existat, așadar, acu­mulați celebrii bani pentru zile negre. Repet, nu se aplică tuturor și nu facem o analiză asupra românilor și businessurilor românești, ci ne referim strict la tabloul global.

Și, în fine, renunțarea Chinei la politica „zero covid“ înseamnă că va crește cererea de produse și servicii în rândul populației sale, deci va face rotițele economiei globale să se învârtă (le plac și produsele americane sau germane, normal). La fel, redeschiderea Chinei înseamnă și mai puține blocaje în producția pentru export, de care depind multe businessuri chiar și în România (prin materiile prime sau produsele finite de care au nevoie).

Pe termen lung, procesul invers al globalizării va aduce tot mai aproape de casă producția unor bunuri de larg consum. Este și cazul celebrelor iPhones, căci Apple dorește să reducă depen­dența de fabricile din China și să le producă (și) în Statele Unite ale Americii pe viitor. Nu de alta, dar mulți cetățeni ai planetei au plâns că nu le-a adus Moș Crăciun multdoritul iPhone 14, din cauză că fabricile din China n-au livrat suficiente cât să satisfacă cererea.

Cât așteptăm apocalipsa, se mai găsesc și ceva vești bune la scară planetară, prin urmare. Să ne păstrăm optimismul, care va să zică!

Articol preluat din ”Suplimentul de Cultură”