(Anti-)Hamlet, (Alter-)Ofelia & Let it be

Octavian Jighirgiu, profesor, regizor, spectator, dar şi actor este menţionat în prefaţa spectacolului şi intervine succint în postfaţă (pe stop-cadru cu toţi studenţii-actori), cele două coperte care încadrează convenţia teatrală – un paralelism între tragedia shakespeariană şi parodia nicolajiană. Atât tragedia, cât şi parodia sunt adaptate. Dar pentru a se ajunge la această adaptare, studenţii cunosc foarte bine ambele texte, sunt capabili să jongleze cu intrarea în, ieşirea din şi reintrarea în convenţia teatrală, cu intertextualitatea, să facă schimb de roluri între ei etc. Profesorul şi regizorul Octavian Jighirgiu i-a învăţat toate aceste concepte, introducând o dimensiune brechtiană în spectacol; îi lasă să fie ei înşişi atunci când acest lucru e posibil, prin improvizaţie dirijată; le ghidează paşii până la verdictul final: "Acum sunteţi pregătiţi pentru teatru”".

Autoreferenţialitatea reprezintă fundamentul pe care se construieşte întregul eşafodaj scenic. Studenţii îşi găsesc costumele distruse şi-n dezordinea creată se vine cu ideea unei improvizaţii; rolurile se împart la vedere, numai că Hamlet lipseşte (e mahmur de pe urma petrecerii din noaptea de dinaintea reprezentaţiei). Trecerea de la scena în care jocul studenţilor-actori are-n vedere latura lor umană se face treptat spre intrarea în convenţie, prin câteva momente, culminând cu introducerea personajelor. Regizoral, se mizează mult pe contradicţia scenică, pe paradoxul dintre solemnitatea muzicii clasice şi banalitatea cotidianului, cu alternarea celor două registre de joc, natural şi teatral, în funcţie de posibilităţile studenţilor-actori. Gravitatea şi firescul, deşi conceptul regizoral vizează o suprapunere a planurilor (a se observa diferenţele de costumaţie, dintre stilurile de joc şi trecerile de la gravitate la bufonadă), nu ajung la opoziţie. Ci uneori conferă soluţii alternative. Teatralitatea e impecabilă şi pe tragedie, şi pe parodie, şi în momentele intermediare. Coregrafic şi vocal, în ceea ce priveşte frazarea, intonaţia cu care şi ritmul în care sunt rostite replicile.

În aşa-zisa absenţă a studentului din rolul lui Hamlet, survine ideea jucării scenelor din care protagonistul lipseşte, dar se mai foloseşte ca modalitate regizorală fracturarea scenelor, având drept consecinţă dinamismul. Însă atunci când realmente apare, Marian Chiculiţă (Hamlet) e o revelaţie. De la zănaticul care merge împleticindu-se sau susţinut de un coleg, la momentele când e Hamlet ori la cele când e anti-Hamlet. Are o gestică şi un mod de a îmbina bufoneria cu seriozitatea inconfundabile, elasticitate în ceea ce priveşte mişcarea scenică, maleabilitate şi cameleonism, ca actor. Cu spada şi borcanul de tomate în mână, el defineşte, prin această soluţie, miza paradoxală a viziunii regizorale.

Din cauza întârzierii lui Hamlet în a-şi face apariţia, Ofelia (Mălina Lazăr) intră cu scene de final, chiar de la început. Soluţia de a împărţi petice de hârtie, în loc de flori, e foarte ancorată în actualitate: fragilitatea scenariului, a scriiturii, soluţie care ar putea fi şi o autoironie de autor, cu atât mai mult cu cât se insistă pe idee – confeti din petice de hârtie. Alter-Ofelia mi-a dăruit un petic de hârtie şi senzaţia că sunt regina fragilităţii umane şi a iluziei auctoriale: nu cred că istoria teatrului mai e posibilă altfel decât prin tatuarea rolului pe piele, adică prin întipărirea sa în inimă şi minte, în conştient şi subconştient; iar critica de teatru, în absenţa pasiunii pentru teatru, nu valorează absolut nimic. Ştiu pentru că Ofelia nu mi-a dăruit floarea oricum, ci după ce a imprimat-o cu pecetea iubirii ei pentru Hamlet. Am avut, mărturisesc, câteva surprize de teatru participativ, dar această interacţiune cu spectatorul prin mine şi, implicit, întâlnirea spectatorului din mine cu actorul a fost, de departe, cea mai neaşteptată. Mălina Lazăr e profundă, dar şi efemeră, contribuind şi ea la paradoxalul întregului concept regizorală. Pe care acum îl surprind în doar câteva cuvinte, dar care la reprezentaţia viitoare ar putea să aibă nuanţe noi, inefabile. Mălina Lazăr are excelente aptitudini coregrafice, supleţe, dar şi capacitatea de contorsionare, reuşindu-i foarte bine atitudinea de tip human puppetry.

Felicitări, tuturor, să ne reîntâlnim cât mai curând în această minunată efemeridă – teatrul – ca actori, actanţi, spectatori şi/sau spect-actori. And let it – a new generation of actors – be!

(HAMlet it be, adaptare de Octavian Jighirgiu după Hamlet de William Shakespeare şi Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj, regia: Octavian Jighirgiu, distribuţia: Ana Baroi, Ana Boatcă, Andrei Butnariu, Marian Chiculiţă, Ioana Dobrea, Florin Gardan, Răzvan Grosu, Mălina Lazăr, Mara Lucaci, Mădălina Mantu, Nicolae Racoviţă, Ştefania Sandu, Ciprian Ungureanu, Mihai Vodă, Claudiu Vrabie, scenografia: Alina Dincă-Puşcaşu, coregrafia: Alice Şfaiţer, vocal-coach: Alexandra Cantemir, lupte scenice: Bogdan Lupeică, croitorie: Jeni Stănilă, graphic design: Aurel Asanache, un spectacol al Universităţii Naţionale de Arte "George Enescu" Iaşi în parteneriat cu Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi, sala Uzina cu Teatru, 12 iunie 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)