Aparatul autoreparat

Fusesem cu amicul meu din sat şi cu soţia sa (întâmplător, originară din judeţul Iaşi) după ciuperci într-una din pădurile din jurul satului, anume în cea de deasupra fostelor vii (tradiţionale, pe araci) ale I.A.S.-ului, abandonate la sfârşitul anilor 1980 în favoarea unora noi, pe şpaliere, plantate mai încolo, spre estul dealului. Mă rog, apoi a venit revoluţia şi praful s-a ales şi de alea vechi, şi de alea noi.

N-am găsit cine ştie ce ciuperci, pesemne ratasem momentul, iar pe drumul de întoarcere ne-am oprit într-o pajişte plină de cimbrişor. Am cules şi eu ceva flori, apoi am început să fac poză după poză, până ce, cum ziceam, m-a înţepat o albinuţă sălbatică şi am scăpat camera foto, cu teleobiectivul mult deschis, din mână, iar aceasta a căzut, conform legilor lui Murphy, fix cu nasul (teleobiectivul ieşit mult pentru zoom) în pământ, chit că pe iarbă! Am ridicat-o, am verificat-o, nu mai puteam s-o închid din buton, am scos bateria, s-a închis ea cumva, scrâşnind, dar nu de tot. Am reintrodus bateria, am repornit-o, obiectivul nu prea se deschidea, se deschidea, adică, parţial, nu mai ştiu cât am „frecat“ Lumixul Panasonic (DC Vario) în fel şi chip, până am ajuns la concluzia că asta a fost, salutare, după un an şi un pic aparatul primit de la una din nepoatele mele putea fi considerat iremediabil stricat. Asta, aşa, ca un fel de bomboană pe altă colivă, adică după ce-mi pierdusem cu doi ani în urmă într-un tren prima cameră compactă mai acătării pe care mi-am permis-o, un Sony Cyber-Shot DSC HX60 cu zoom optic de 30!… În fine, când mai reuşeam să deschid camera foto (îndeobşte, se-nchidea repejor de la sine), puteam să mai fac câte o poză, dar una numai bună direct pentru coşul de gunoi: complet neclară, gata blurată.

Când am venit la Iaşi, la sfârşitul lui iulie, nici n-am mai luat-o cu mine. Apoi, la sfârşit de august, m-am dus din nou la ţară. Am mai încercat-o de vreo două ori, dar degeaba: aparatul era stricat, iar în ziua de azi, nu ştiu dacă mai există posibilitatea să duci undeva la reparat o cameră foto (una digitală, compactă, pe deasupra – probabil cu atât mai puţin), asta dincolo de faptul că probabil, de-ar fi posibil, te-ar costa reparaţia cât una nouă.

Ei bine, după peste patru luni în care am rămas fără camera mea Lumix Panasonic, joi, în ziua plecării mele înapoi spre Iaşi, am dat peste ea: ia, mai are baterie? Mai avea. Am deschis-o, s-a deschis şi a ieşit teleobiectivul fain frumos şi pentru zoom, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prin iunie! Ia, hai să fac şi o poză! Minunea se îngroşa, ca să zic aşa: clară, okay de okay!!? Ce naiba, frate? Camera asta se autovindecase? Sau, mai bine zis, se reparase, adică, de una singură, precum un cyborg? Fix ca personajul lui Schwarzenegger în Terminator (parcă, nu le prea am cu sf-urile)? Aşa se pare: pur şi simplu funcţionează din nou normal.

Ehei, şi m-am apucat eu repejor să trag câteva cadre prin curte şi prin grădină, în drum spre gară apoi altele, în gara altele, câteva (cât am avut lumină) şi din tren. Lumixul acesta, care va să zică, îşi trăia (şi trăieşte) a doua viaţă. A reînviat din „morţi”, chit că nu murise propriu-zis, ci doar fusese ultra-avariat…

Nu ştiu care va fi putând fi explicaţia tehnico-realistă, până una alta sunt pur şi simplu sub impresia unei experienţe lejer paranormale, deci cam de neexplicat logic. Dar, altfel, de, fie primit, frate, la ce-mi trebuie mie explicaţii logice câtă vreme ceva ce părea gata de aruncat la gunoi (dat la reciclat) funcţionează iar?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist