Bicentenar Baudelaire

Înregistrăm, anul acesta, două evenimente culturale majore: bicentenarul naşterii lui Baudelaire (1821-1867) şi Flaubert (1821-1880): Baudelaire s-a născut pe 9 aprilie, Flaubert pe 12 decembrie. Cei doi sunt legaţi şi prin altceva: în 1857 au fost victimele unor procese, acuzaţi că atentează la bunele moravuri. Instigatorul celor două acţiuni judiciare – procurorul Ernest Pinard, rămas în istorie ca simbol al cenzurii împinsă până la absurd. În ce-o priveşte pe Doamna Bovary, Flaubert a obţinut achitarea. Baudelaire n-a avut acelaşi noroc: pentru ciclul de şase poeme safice din Florile răului a fost obligat să plătească o amendă şi să elimine din volum textele respective. Acuzaţia era de „ultraj la adresa moralei publice”. Interesant este că abia în 1949 Curtea de Casaţie a anulat sentinţa din 1857! Ne putem întreba, confruntaţi cu nebunia declanşată de corectitudinea politică, dacă Baudelaire nu ar suferi şi astăzi rigorile noii cenzuri. Mă gândesc la poemele despre lesbianism (îndeosebi acela intitulat Femei blestemate), dar şi la alte texte. Iată, de pildă, această strofă din Le Cygne (Lebăda): „Je pense à la négresse, amaigrie et phtisique,/ Piétinant dans la boue, et cherchant, l’oeil hagard,/ Les cocotiers absents de la superbe Afrique/ Derrière la muraille immense du brouillard” („Mi-e gândul la negresa, slăbită şi beteagă,/ Ce calcă prin noroaie şi caută ades/ Cocotierii mândri din Africa ei dragă/ prin ceaţa care-i groasă precum un meterez”, trad. Octavian Soviany). Sau la cele două terţine din La vie antérieure (În altă viaţă): „C’est là que j’ai vécu dans les voluptés calmes,/ Au milieu de l’azur, des vagues, des splendeurs/ Et des esclaves nus, tout imprégnés d’odeurs,// Qui me rafraîchissaient le front avec des palmes,/ Et dont l’unique soin était d’approfondir/ Le secret douloureux qui me faisait languir” („În voluptăţi domoale mi-am dus acolo viaţa,/ De străluciri, de valuri, de-azur înconjurat/ Şi de sclavi goi cu trupu-n miresme îmbăiat// Ce-mi răcoreau alene cu foi de bambus faţa/ Şi-a căror grijă mare şi unică era/ Să afle taina tristă ce-adânc mă-ndurera”, trad. Al. Philippide).

Volumul Florile răului este considerat o piatră de hotar în evoluţia poeziei moderne. De la Baudelaire la suprarealism, se intitulează a celebră carte (1966) a marelui critic elveţian Marcel Raymond; un alt studiu faimos, Structura liricii moderne (1956), al germanului Hugo Friedrich, începe cu un capitol consacrat lui Baudelaire. Hugo Friedrich identifică o serie de trăsături ale creaţiei baudelairiene ce vor deveni caracteristici ale poeziei moderne: depersonalizarea, tensiunea între satanism şi idealitate, importanţa formei ca mijloc de salvare şi ca efect de contrast atunci când constrângeri clasice se conjugă cu un mesaj înnoitor, estetica urâtului (anunţată chiar din titlul volumului), ideea că frumuseţea trebuie să fie bizară, magia limbajului, primatul imaginaţiei, al fanteziei fără limite (poetul îşi propune să ajungă „au fond de l’inconnu pour trouver du nouveau” – „la capătul necunoscutului pentru a găsi ceva nou”). Baudelaire a inventat, de altfel, termenul de „supranaturalism” pe care, mai târziu, Apollinaire l-a adaptat şi a creat cuvântul „suprarealism”, ce va defini curentul artistic care eliberează total imaginaţia şi limbajul. În lirica lui Baudelaire îşi află rădăcinile şi simbolismul, şi Verlaine, şi Rimbaud, şi Mallarmé. Îl recunoaştem, de exemplu, pe Rimbaud când Baudelaire spune: „vreau câmpii colorate în roşu şi copaci coloraţi în albastru”, iar pe Mallarmé în textele în care apare obsesia călătoriei către îndepărtate ţinuturi exotice: „Quand, les deux yeux fermés, en un soir chaud d’automne,/ Je respire l’odeur de ton sein chaleureux,/ Je vois se dérouler des rivages heureux/ Qu’éblouissent les feux d’un soleil monotone:// Une île paresseuse où la nature donne/ Des arbres singuliers et des fruits savoureux:/ Des hommes dont le corps est mince et vigoureux,/ Et des femmes dont l’oeil par sa franchise étonne” – „În calde seri de toamnă când sorb cu adâncire/ Mireasma care molcom din sânul tău adie,/ Un ţărm al fericirii în mintea mea învie/ Orbit de-o monotonă, fierbinte strălucire:// Un óstrov leneş unde mărinimoasa Fire/ Dă arbori stranii, poame cu care te îmbie,/ Bărbaţi cu trup subţire şi sprintenă tărie,/ Femei cu-o fără seamăn de sinceră privire” – trad. Al. Philippide. Sau în splendidul refren din L’Invitation au voyage (Invitaţie la călătorie): „Là, tout n’est qu’ ordre et beauté/ Luxe, calme et volupté” – „Acolo-i ordine în toate,/ Calm, lux şi farmec, voluptate” – trad. Octavian Soviany.

Volumul, trebuie numaidecât amintit, se distinge prin arhitectura lui foarte elaborată, o primă secţiune marcând tensiunea dintre spleen şi ideal pentru ca ulterior, printr-un crescendo savant, să se ajungă la secţiunile având drept motive tematice revolta şi moartea. În nevroza lui obsesională, Bacovia descinde şi el din spleen-ul baudelairian. În ciclul Tablouri pariziene oraşul este înfăţişat în culori sumbre, la fel ca, ulterior, la unii simbolişti.

Poate că textul care rezumă cel mai bine şi mai plastic poetica lui Baudelaire este foarte cunoscutul poem Correspondances – Corespunderi. Natura, spune poetul, e un templu din ai cărui stâlpii ies uneori cuvinte confuze; e o pădure de simboluri care aşteaptă să fie descifrate: „Comme de longs échos qui de loin se confondent/ Dans une ténébreuse et profonde unité,/ Vaste comme la nuit et comme la clarté,/ Les parfums, les couleurs et les sons de répondent” – „Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare/ Într-un acord în care mari taine se ascund,/ Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,/ Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund” – trad. Al. Philippide. E una din cele mai frumoase (şi mai deschizătoare de perspective fecunde) arte poetice din câte există.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor