Capitalismul privit şi înţeles ca hiperobiect (II)

Bernard Mandeville (1670-1733) în a sa Fabulă a albinelor (1723) demonstra că viciile private (de exemplu, egoismul) pot fi transformate în beneficii publice. Neştiind încă să folosească conceptul de capitalism, el a fost capabil să descrie mecanismul acestuia, exprimându-l printr-o metaforă, aceea a unui paradox moral. Ulterior, celebrul filozof moral şi economist scoţian Adam Smith (1723-1790) atribuia trei elemente definitorii pentru a contura ideea de prosperitate. Este vorba de comerţ, diviziunea muncii şi cooperare voluntară. Interesant este faptul că viziunea smithiană elimină apriori existenţa unui plan deliberat al cuiva omniscient care să dea ordine şi să planifice dintr-un „turn de fildeş”. Nici el nu ştia cu precizie ce anume îi animă pe indivizii liberi să producă prosperitate într-un mod neintenţionat de vreun organ de planificare sau control. Însă, ce este cu adevărat interesant, vine pe filiera unei cercetări de astronomie apărută postum. În acea lucrare, Smith vorbeşte despre o anume mână invizibilă care ţine laolaltă sateliţii planetei Jupiter (adică, în terminologie contemporană, forţa gravitaţională). De aici, Smith arată că urmărirea interesului personal al fiecărui membru al societăţii face ca, între ei, lucrurile să funcţioneze într-un soi de ordine neintenţionată, ca şi cum acea mână invizibilă (idee preluată din astronomie) i-ar coordona. Ideea fundamentală e că avuţia naţiunilor se poate genera în condiţiile existenţei şi prezervării unui asemenea tip de ordine.

În contrast cu cei doi gânditori anteriori, Marx (1818-1883) încearcă să explice istoria prin apelul la resorturi şi idei economice. Pentru el, capitalismul nu este altceva decât un mod de producţie, un sistem compus din mijloace de producţie (instrumente) şi relaţii de producţie (interacţiuni de punere în mişcare a instrumentelor). Contrastul dintre capitalişti şi proletari este evident, devine o luptă de clasă.

Profesorul german Werner Sombart (1863-1941), spre deosebire de Marx, arăta că între capitalişti şi proletari există o formă de cooperare regulată, nefuncţionând pe premisele marxismului clasic, cel al jocului cu sumă nulă, ci ca o interacţiune socială prin intermediul pieţei. În acest fel, ideea de luptă de clasă este eliminată inconturnabil. Forma capitalismului este aceea a unui sistem care funcţionează pe bază de iniţiativă privată, schimb, cooperare şi interacţiune prin intermediul pieţei şi mecanismelor acesteia. Acest sistem este animat de un anumit spirit. Spiritul acesta este definit printr-o serie de concepte morale şi instituţionale (avariţie, egoism, sete de profit, raţionalitate economică, competiţie). Prezintă o distincţie clară între burghez şi antreprenor, primul fiind un tip de capitalist târziu. El gândeşte capitalismul exclusiv în congruenţă cu civilizaţia modernităţii, elementul central fiind dat de combinaţia dintre ştiinţă-tehnologie-inovaţie.       

Economistul austriac Joseph Schumpeter (1883-1950), prin celebra metaforă a „distrugerii creatoare”, înţelegea capitalismul ca economie de piaţă liberă în care are loc un proces evolutiv de inovare continuă. Teoria economistului francez Leon Walras (1834-1910) demonstra că starea firească a economiei este aceea a dezechilibrului care tinde să se echilibreze, însă eşuează mereu. Eşecul este determinat de existenţa şi intervenţia inovaţiei. Aşadar, sistemul capitalist schumpeterian era construit în jurul conceptului de antreprenor, deci pe inovaţie. Conform acestuia, un sistem capitalist care să funcţioneze impecabil ar fi unul fondat pe economie de piaţă liberă, laissez-faire (non-intervenţionism total din partea statului) şi standardul-aur (valoarea monedei naţionale e determinată de cantitatea de aur deţinută).

Mai departe, H.-R. Patapievici defineşte societatea ca fiind un tip de ordine spontană instituţionalizată neintenţionată sau neplanificată. Ea conţine intenţiile tuturor membrilor societăţii, însă fără să le aducă vreo atingere. Astfel, ea nu este nici o construcţie naturală, nici legiferată. E absolut necesar ca ordinea organizată (statul, armata) să fie diferită de cea spontană a societăţii, prima decurgând şi provenind din a doua. Nobeliatul în economie din 1974, Friedrich August von Hayek (1899-1992) oferă două exemple de ordine spontană: dreptul civil şi penal şi piaţa. Potrivit acestuia, piaţa alocă resursele limitate sau rare şi diviziunea muncii. Fundamentele pieţei sunt date de existenţa competitorilor. Cu alte cuvinte, există o competiţie a modurilor diferite de valorizare, una care se rezolvă prin armonizarea dată de existenţa schimburilor care anulează ideea marxistă a jocului cu sumă nulă. Mai mult, piaţa este un sistem de comunicare (prin intermediul cadrului legal şi al preţurilor) care armonizează interesele atomice din societate. Cunoaşterea dispersată (cunoaştere tacită în termenii lui Michael Polanyi) este acel tip de cunoaştere care nu poate fi exprimată printr-un şir finit de cuvinte şi expresii, care nu se poate învăţa după un manual. Ea este încorporată în practici, e dobândită numai prin exersare şi încercare. Poate cineva să înveţe să cânte la vioară doar citind un manual? Este evident că e nevoie de mult mai mult decât o simplă înţelegere raţională.  

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor