Ce tot aveţi cu filosofia? (I)

Fiecare reformă a sistemului de învăţământ este, la noi în ţară, anunţată cu aceeaşi solemnitate gâtuită cu care preşedinţii Franţei anunţă câte o nouă Republică. Pare că lumea se cutremură din temelii, iar generaţiile viitoare vor ajunge să nu îşi găsească vreun precedent în istorie. Din fericire, atenţia comentatorilor TV este însă foarte curând sedusă de noile tipuri de autobuze ecologice, iar „sistemul de învăţământ” îşi ia o binemeritată pauză.

În realitate, schimbările, câte sunt, par a fi făcute de un copil râzgăiat care, supărat pe ursuleţul lui, vrea să îl transforme în maşinuţă. Sunt mutate băncile, ca să fie în cerc şi nu în rând. Se dă cu var. Sunt înlocuite tablele. Iar se dă cu var. Power-point-ul este încurajat să devină un limbaj universal, aruncându-se în inactualitate însuşi fundamentul culturii noastre europene, care este cuvântul. Power-point-ul se proiectează pe un var strălucitor. Se schimbă ordinea rubricilor în diverse tabele. Concluziv, se mai dă o dată cu var.  

Dincolo de frenezia amenajărilor interioare care par să dea, singure, viaţă reformei, mai dau aici câteva exemple mai abstracte, având în minte în special „domeniul” care îmi este atât de drag şi despre care tot scriu, filosofia.

Planurile-cadru, cele care stabilesc ce şi cât trebuie să înveţe elevii în anii lor de şcoală. Până acum, au fost cam zgârcite cu disciplina despre care vorbesc, acordându-i doar la anumite clase (destul de rare) 2 ore pe săptămână, la majoritatea 1 oră, la profilurile tehnologice niciuna (că deh, s-a mai zis că nu avem nevoie de gânditori în câmpul muncii, deşi asta mi se pare o jignire adusă câmpului). Planurile noi sunt mai prietenoase, dar stau, parcă, în puterea unui blestem. Momentul aprobării lor pare intangibil şi înconjurat de vrajbă. Dovadă stă situaţia din 2021 când, la un moment dat, nici cei care le-au creat nu mai erau de acord cu ele. Aceste planuri stau de regulă sub apăsarea a două năzuinţe: să facă învăţământul mai „uşor” şi mai „aplicabil” în viaţă. Sunt propuse din ce în ce mai multe cursuri opţionale, care nu aprofundează disciplinele fundamentale, ci doar le colorează frenetic în roz. În loc de mai multe ore de Filosofie, preferabil în clasa a XI-a, când elevii mai învaţă şi altceva decât materia pentru BAC, sunt propuse: „Istoria filosofiei” (care e grea şi abstractă, vă spun eu), „Artă şi comunicare” sau „Identităţi virtuale”. Nu cred că folosesc la nimic, la fel cum frişca fără tort nu foloseşte decât la a dobândi dureri de burtă. Aplicabilitatea unor cunoştinţe vine de la sine, după ce fundamentele sunt însuşite deplin, nu înainte. Principiile au dubla caracteristică de a fi şi clare şi roditoare, zice şi Descartes. Dar cine să îl asculte?

Pe de altă parte, „uşurinţa” unei materii precum Filosofia provine din claritatea explicaţiilor, din felul în care sunt povestite marile aventuri ale gândirii, nu din infantilizarea lor în exerciţii de tipul „ce credeţi că ar cumpăra Kant de la aprozar?”. Dar cunoaşterea fundamentală, aşa cum ar trebui să fie predată în clasă, mai are o virtute: nu are nevoie de justificare. În metodologia de predare a Logicii în clasa a IX-a, care înlocuieşte anul acesta evanescentul plan-cadru, se insistă obsesiv pe felul în care profesor trebuie să se scuze, parcă, în faţa elevilor, arătându-le că studiul acestei materii e totuşi „util”: foloseşte la dezvoltarea competenţelor comunicative, după cum era cazul şi cu alte discipline din gimnaziu, adică deja familiare. De ce? Oare este rău să spui: copii, de astăzi vom învăţa ceva cu totul nou, despre gândire aşa cum este ea şi despre mecanismele ei? Astfel vom putea, desigur, şi să „comunicăm responsabil în societate”, dar mai ales să ne limpezim gândurile şi să înţelegem lumea. Ordinea cristalină a logicii, ca şi frumuseţea regală a filosofiei oferă o educaţie prin însăşi lecţia că pe lume sunt şi lucruri ireductibile la proceduri şi nevoi practice. Împreună, desigur, cu matematica, literatura sau muzica, dar las pe alţii să vorbească despre asta. Importanţa capitală a acestor discipline, chiar la vârsta când adolescenţii ar trebui să se minuneze, să admire şi să iubească (să se „formeze”, cum zic sec documentele de la minister), nu să stea cu ochii aţintiţi către job-ul bine plătit de peste câţiva ani, mi se pare evidentă. Iar felul cum sunt ele evitate, parcă, în proiectarea şcolii româneşti actuale, de neînţeles.

Data viitoare, despre manuale, titularizare şi profesori. Şi un cuvânt pentru elevi. Lupta pentru filosofie abia începe.

Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi