Cioloş al doilea

Anunţul lui Dacian Cioloş de a reintra în politică a stârnit ceva vâlvă. Mai multe mii de români şi-au anunţat deja intenţia de a deveni membri ai Mişcării România Împreună; liberalii s-au burzuluit, pentru că intuiesc pierderea unei părţi a electoratului; USR s-a bucurat, deoarece visează la o fuziune frăţească, în vreme ce pesediştii s-au declarat uşuraţi fiindcă speră într-o risipire a forţelor dreptei. 

Fost prim-ministru în guvernul tehnocrat – după plecarea lui Ponta, în urma catastrofei de la Colectiv -, Cioloş s-a dovedit un premier onest şi priceput, care a refuzat tentaţia populismului şi compromisul cu impostura.

Din nefericire, stilul său greoi, specific multor ardeleni, de a comunica cu electoratul, o anumită lipsă de harismă, ca şi ratarea unor proiecte simbolice din mandatul său (precum eşecul subscripţiei ce viza achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi) au permis adversarilor să-l atace permanent, slăbindu-i rapid poziţia (şi aşa şubredă) de şef al unui cabinet de tranziţie.  

Că Dacian Cioloş nu prea se pricepe la politică o demonstrează atât tergiversarea deciziei din 2016, când a spus foarte târziu ce vrea de la viitorul apropiat, încurcându-i pe liberali, ca şi recentele declaraţii prin care a transmis românilor că nu doreşte să facă niciun fel de promisiuni electorale.

Dar politica fără promisiuni e ca nunta fără muzică sau ca peştele prăjit fără usturoi. A face o asemenea gafă, într-un moment în care PSD a stricat, într-un an de zile, cam tot ce mai era bun în România dovedeşte fie un cras dilentantism, fie o naivitate fără margini. Într-o luptă cu penalii, îi loveşti pe aceştia acolo unde-i doare cel mai tare: în averile ilicite, luându-ţi angajamentul ferm că vei întări justiţia, că vei mări pedepsele pentru cazurile de corupţie şi că – mai ales – îi vei deposeda fără milă şi fără ezitare de tot ce au furat în ultimii 28 de ani. A corobora reducerea pedepsei cu recuperarea întregului prejudiciu este prima măsură logică pe care ar trebui să o ia orice premier cu scaun la cap.

Speranţa lui Dacian Cioloş că nemulţumiţii, nehotărâţii, indignaţii vor descoperi în noul partid un motiv de a reveni la urne pare cam firavă. E nevoie de mult mai mult decât de întoarcerea în politică a unui om decent pentru a atrage milioane de voturi. Într-o confruntare cu uriaşa maşinărie de vot a PSD, în care gurile mereu deschise ale pomanagiilor sunt înfundate cu posmagii muiaţi în sudoarea celor care muncesc din greu, trebuie să ai nu atât bun simţ, cât soldaţi loiali, curaj şi strategie. E obligatoriu ca Cioloş al doilea să fie radical diferit de primul Cioloş pentru a avea şanse la victorie.  

Politrucii sunt mulţi şi nu se dau în lături de la nimic. Ni se va spune din nou că "ungurul” Cioloş va vinde Transilvania maghiarilor, că va scădea pensiile şi salariile românilor şi că el se va distra în fiecare noapte la Paris cu banii furaţi de la gura copiilor. 

Cred că Dacian Cioloş ar fi premierul ideal într-o Românie normală. Dar succesul politic al lui Liviu Dragnea, ca şi cocoţarea unei caricaturi ca Viorica Dăncilă în scaunul de premier ne arată că România este profund bolnavă!