Conectori, nu vă sfiiţi!

* Iniţial, ca împrumut neologic, substantivul conector făcea figură destul de ştearsă în jargonul mecanicii şi al fizicii, numind o piesă „care conectează“ (verbul /a/ conecta, tot împrumut neologic, are sinonimele „a uni“, „a lega“), aşadar cu ajutorul căreia se stabileşte o legătură, între obiecte sau între circuite electrice.

De exemplu, „ştecherul“ este un conector. Mai apoi, zic dicţionarele, termenul a putut fi atribuit şi persoanelor. Această extensie, din discursul public, nu este încă ilustrată lexicografic, dar internetul are, şi în acest caz, rolul de a… sfida lexicoanele. Iată ce am găsit (pe adresa /scout.ro/) în această privinţă: „Cercetaşii sunt conectori în cea mai puternică reţea pentru tineret din România!“; sau: „Să fiu Conector a însemnat pentru început să relaţionez cu 50 de tineri plini de energie şi spirit constructiv“ (tot aici, termenul apare şi ca nume de proiect).

* Până aici, însă, ca şi în alte cazuri, trebuie să fi intervenit prestigiul informaticii, domeniu în care avem, ca de obicei, o transpunere terminologică sofisticată, conectorul fiind „interfaţa fizică“. Pentru reflectarea în teorie, amestecul logicii pare a fi hotărâtor: în zona laturii formale a acesteia, prin conector se înţelege (cităm cu destulă sfiiciune) „funcţia ce are ca argumente o pereche ordonată de propoziţii, având rolul de a le uni în vederea obţinerii unei propoziţii compuse“, aşadar un „operator“.

Ceea ce în gramatica niţel mai veche se numea conectiv (după franceză, dar astăzi şi după engleză), adică, mai omeneşte, un „cuvânt de relaţie în propoziţie sau frază“, în această categorie intrând mai ales conjuncţiile (de toate felurile) şi adverbele (idem). Dacă ne reamintim ce rol au, în frază, şi, nici, iar, dar, respectiv deşi, totuşi, dimpotrivă etc., realizăm asemănarea lor, ca funcţie, cu ştecherul. Şi, astfel, încheiem şi prima parte a documentării pentru discuţia cu o colegă de la catedra de engleză de la „Cuza“ (S.P.), asupra valorilor lui iar după Dicţionarul Academiei (pe baza a câteva zeci de enunţuri).

* Manşaftul. Dacă, însă, ne preocupă conexiunile în comunicare, pe diferite planuri ale discursului public, şi profităm şi de extensia către persoane (deja evocată), găsim subiecte nenumărate, mai ales cu statutul descoperirilor din rubrica de faţă. O manifestare de tipul atenţiei selective a putut fi observată la unul dintre comentatorii meciului de fotbal Germania – Suedia din 23 ale lunii curente. Vorbind de prima echipă, de jucătorii acesteia, respectivul s-a aflat în transa termenului german Mannschaft (=/sport/ echipă). Practic, telespectatorii au fost conectaţi sonor la desfăşurarea confruntării, cel mai pregnant, prin susţinuta declinare în româneşte a substantivului, la singular, la toate cazurile (mai puţin vocativul): manşaftul face, manşaftul drege, „în favoarea manşaftului“, „această eliminare /a lui Boateng./ îi va dăuna manşaftului“, „un gol splendid pentru manşaft“. Pe ton optimist chiar până la marcarea primului gol al… manşaftului, de nestrămutată încredere în manşaft până în minutul 90^5, glorios în momentul victoriei manşaftului. Suedezii s-au bucurat doar de femininul adjectivului corespunzător naţiei, în sintagma formată cu substantivul „echipa“, cel mult de orientativul nordicii.

* Nu-i de glumit cu gusturile, şi nici cu sentimentele, dar, dacă germana colocvială nu te slăbeşte, cum poţi ca, atunci când te referi la un oarecare Sport-verein, să pronunţi /ve-rain/ în loc de /fe-rain/ ? (cazul comentatorului germanofil). Iar cine vrea să ştie cum se declină pe româneşte substantivul ţal „chelner, într-un local public“, rezultat din interpretarea locală a imperativului verbului german zahlen (ţal’n) „a plăti“, să caute la Caragiale: „Ţalul primeşte plata“; „chiulurile ţalului“; „i-a tras două palme ţalului“; „a chemat ţalul sau l-a-njurat pe ţal“; este şi vocativ /originar/: „Ţal!“.

* Nici cu neologismele! În filmul de evocare „Tudor“ (TVR 2, 17 iunie), comandantul unei trupe trimise, la un moment dat, de domnitor, să-i atace pe panduri îşi îndeamnă oamenii prin strigătul cuprinzând un neologism, desigur necunoscut oamenilor săi: „La atac!“ (noroc de iatagan!). Ar fi putut să strige „daţi năvală!“, „pe ei!“ şi or mai fi existat şi alte cuvinte de însufleţire; era destul să cauţi măcar descrieri de lupte de prin cronici.

* În orice caz, Topîrceanu ar fi reuşit la o asemenea probă; iată pretinsa lui primă poezie: „Săriţi cu toţii, fraţi români, Să dăm năvală în păgâni…“.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video