Convorbiri cu îngerul

Nu voia să mai rămînă şi să spună lucruri necugetate; sau poate că nu suporta să mă audă, să îl contrazic, cine mai ştie?! Alteori, după ce scrîşnea crunt o vreme, cum făcea de obicei cînd era iritat, începea să vorbească mai calm. Se vedea că erau vorbe pe care le cugetase ami înainte.

– Bucuria şi extazul sînt sentimente absolut normale ale omului. Mai mult, omul nu-şi găseşte deplinătatea decît în rîs, în extazul mistic. Cioran spunea că era fascinat de beţivii din tinereţea lui. Păi, de ce? Fiindcă ăştia atingeau, pe o clipă şi strîmb, dreptu-i, dar atingeau, fericirea faţă de scremuţii ceilalţi, care-şi consumau viaţa umblînd după avere şi alte prostii. Nu spune şi Apostolul: Semper gaudite! Bucuraţi-vă de-a pururea! Să ne bucurăm, că nu se ştie ce ne aşteaptă. Eşti iubit când te naşti şi vei fi iubit cînd vei muri. Între cele două maluri nu se ştie. Depinde, sigur, şi de tine, dar viaţa poate fi, fără voia ta, o mare de amaruri. Zice Eminescu: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”. Aşadar… gaudeamus igitur:

– Da, dar, vezi tu, şi bucuria asta prea multă parcă nu-i aşa bună.

– Aici poate că ai dreptate. Uneori mi se pare că sînt prea hulpav.

– Cum?!

– Prea hulpav. Lacom. Lacom după fericire. Nu mai las loc altui sentiment, nici tristeţii, nici îndoielii, nici măcar plictiselii, dulcea-amară plictiseală cotidiană. Stau nopţile şi cuget: nu-i a bună – fericire şi fericire de dimineaţă pînă seara. Mă nelinişteşte chestia asta, mă sperie de-a dreptul.

 Uite aşa îmi spunea… Şi într-o zi a venit nu ştiu de pe unde. Mă lăsase dormind şi plecase. Vine şi… l-am văzut de la început: era luminat la faţă, parcă zbura, nu ştiu cum să spun.

– Ai cucerit lumea, omule, ce-ai făcut?

Şi atunci mi-a povestit prima oară că a vorbit cu îngerul. Nu putea să doarmă şi ieşise; cică din cauza mea, vorbeam prin somn şi nu putea să doarmă. Şi „la balenă”, ştii unde, în Puşkin, s-a aşezat să fumeze o ţigară. Era pe la cinci dimineaţă, de-abia porniseră tramvaiele. Atunci a venit îngerul şi s-a aşezat lîngă el (sau dracul, aşa-i zicea Sorin, cînd i-a povestit şi lui: „Ăsta-i dracu', nu îngerul, bătrîne”) şi au început să vorbească. Îngerul a intrat în vorbă ca şi cum s-ar fi cunoscut de o viaţă. Tocmai ceea ce Bogdan îmi spusese mie i-a mărturisit şi îngerului: că bucuriile astea perpetue din nopţile de insomnie îl sperie. Şi îngerul, un bătrîn stafidit, cu nişte haine zoioase de cerşetor, a început să pîlpîie ca un lampion afumat; cică aşa făcea cînd era iritat: „Bună! Ştiu la ce te gîndeşti: ţi-e teamă că te bucuri prea mult.”„Da, i-a răspuns Bogdan, bucuria prea mare mi se pare că îmi stîrpeşte orice alt simţămînt.” „Aiurea! Ce poate fi mai normal decît bucuria? Tristeţea? Bezna sexului? Măruntele plăceri? Vanitatea? Bogăţia? Nu, nimic din toate astea. Bucuria este culmea omului. Cu cît omul este mai liber şi trăieşte mai din plin viaţa, cu atît bucuria este mai mare.” „Să-ţi spun drept, pe mine mă deprimă distracţia.” „Dar cine-ţi vorbeşte de distracţie, tîmpitule? a pîlpîit bătrînul. Eu îţi vorbesc de bucurie, de lumina bucuriei.”

*

De fapt, au fost discuţii cu el însuşi, căci chiar şi el mi-a mărturisit că bătrînul înger i-a spus la un moment dat cu vorbele acelea parcă ieşite din el însuşi, ca de ventriloc: „Poate că nu sînt decît o vedenie ieşită din capul tău.” „Atunci înseamnă că nu exişti în realitate? Doar mintea mea înfierbîntată te-a creat?” Ridurile de pe faţa bătrînului s-au încreţit şi mai mult: „Eşti liber să crezi ce vrei. Ce să mai zic? Putem spune că şi imaginaţia din capul tău ţine de realitate, aşadar şi eu fac parte din realitate.” „Nu e un sofism ce spui?” „Crede ce vrei. Pe mine nu mă preocupă problema realităţii mele, dacă sînt vedenie sau nu.” „Dar ce te preocupă pe tine? ” l-a întrebat Bogdan sau, mai bine zis, s-a întrebat Bogdan. „Tu eşti un ales al lui Dumnezeu, cum îţi spune şi numele –„darul lui Dumnezeu.” „Eh, „darul lui Dumnezeu.” Am atîtea bube în cap, vai de mine! Plus că toate mă dor, sînt bolnav şi la trup, şi la minte.” „Nu văd de ce te justifici. Oamenii ca tine sînt atît de bolnavi! Vai ce bolnavi: ţicniţi, dilii, vecini cu nebunia. Asta pentru că voi sînteţi capabili să vă sacrificaţi sănătatea pentru o idee.” „Aş prefera să fiu mai puţin martir şi mai sănătos.” „Nici tu nu crezi ce spui – i-a răspuns îngerul. Numai gloata e sănătoasă şi normală, cea care suportă toate şi atît. Cei care îşi asumă suferinţa, aşa ca tine, sînt puţini. Nu sînt mulţi cei care îşi dedică viaţa adevărului etern. Voi întruchipaţi binecuvîntarea Domnului, care se revarsă asupra omenirii. Voi sînteţi aceia despre care se spunea că au murit, au putrezit şi au înviat mai apoi sub înfăţişarea cea mai frumoasă, ca o sămînţă aruncată în pămînt.” „Există sigur viaţă eternă?” „Există-există! Altminteri de ce am mai trăi? Numai aşa, „muşti de-o zi pe-o lume mică”?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist