Cristian Grosu / Cele trei războaie în care e prinsă România

Vorbind de UE, rădăcina crizelor stă în destrămarea socială internă provocată de ideologie și alimentată de criza de leadership: cu jumătate de an înainte de alegerile europarlamentare, electoratele lunecă sau, spus mai direct, sunt împinse cât mai spre dreapta posibil de către excesele brutale ale stângii ,așa-numit progresiste, ajunsă ea însăși o formă extremistă de stânga. Nu e aici loc suficient pentru exemple, dar semnalul dat de blânda Suedie și pașnica și relaxata Finlandă – unde dreapta categorică a câștigat, după decenii de socialism democratic funcțional – sunt un semnal clar pentru ce va urma în țările în care reacția politică e îndeobște mai vehementă.

Această ideologizare forțată a vieții private, care creează o contrareacție furioasă pe tot continentul, se face prin intermediul leadershipului, care pare a avea o agendă foarte diferită de cea a cetățeanului pașnic și bun contribuabil: de fapt, Europa vizionară politic s-a rupt de realitate odată cu dispariția trioului Thatcher-Mitterrand-Kohl (și a pupililor lor politici), o generație care, petrecându-și copilăria în război și printre ruinele lăsate de război îl priviseră pe diavol în ochi: cunoșteau natura umană, fibrele sensibile din cetățenii pentru care lucrau, credeau în realitatea războiului și erau în stare să facă orice pentru a crea societăți de indivizi puternici și responsabili social.

Leadershipul actual e alcătuit din inși destructurați social, cu competențe cel mult profesionale, creați în laboratoarele corporațiilor și drogați cu incantațiile stângii gregare care nu dă doi bani pe individ, sau ieșiți din peșterile celeilalte extreme – populismul gros și inconștient.
Această necunoaștere a popoarelor proprii, și chiar a popoarelor, în general, duce – chiar azi, sub ochii noștri – la destrămarea convingerii că Uniunea Europeană e o familie de popoare funcțională prin cooperare.

Mai mult, pe cursdeguvernare