Cronica (amânată) a unui colocviu de-altădată (II)

Deschiderea „balului” a avut loc în sala Teatrului Naţional, arhiplină: înafara poeţilor invitaţi, au venit, din proprie iniţiativă, profesori, elevi de la liceele de elită, studenţi. Efectul discursurilor de la „matineu” s-a răsfrânt asupra sesiunii de după-amiază, desfăşurată în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, literalmente ocupată de acelaşi public avid şi pasional. Vorbitorii erau încurajaţi, susţinuţi, aplaudaţi sau dezavuaţi, după miza înaltă, polemică, ori, dimpotrivă, ternă, conformistă, a intervenţiilor. Nora Iuga, Dan Verona, Lucian Valea, Dinu Flâmând, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu au ţinut cele mai ofensive discursuri, punând în cauză cenzura (care, oficial, se desfiinţase, dar funcţiona şi mai draconic); lista cuvintelor interzise; obstrucţionarea cărţilor nonconformiste; poezia patriotardă; „dădaca literară”, „frizerul literar” – care „îndrumau” sau „tundeau” poeţii, poezia; condiţia precară, umilitoare a scriitorului, înscris în Codul Muncii alături de dactilografe, paznici, femei de serviciu, măturători, coşari (fără îndoială, era vorba de „scriitorul de vagoane”, meseria de scriitor fiind trecută în Codul Muncii abia după 1990…). Geo Bogza a citit un fragment din Poemul invectivă (text clasat drept „decadent”, „pornografic”, pentru care făcuse închisoare, dar care astăzi ar trece ca pudic, pe lângă ce apare în diverse reviste sau cărţi…) şi un altul, recent, Opt judecăţi asupra munţilor Carpaţi, din care se degaja imaginea unui spaţiu (mioritic, desigur) pe cât de miraculos, pe atât de supus suferinţei. Atunci s-au declanşat istericalele Floricăi Mitroi, care l-a insultat pe Bogza, l-a beştelit pe Nichita Stănescu, a insultat şi sala, spectatorii, întrucât au ascultat „un poem libidinos, cu obsesiile sexuale de acum 50 de ani”. În sfânta ei mânie (trucată?) a avut grijă să arate spre „portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, care spune că ne preţuieşte, domnilor, foarte mult”… Debandada produsă, aplauzele, tropăiturile, fluierăturile l-au determinat pe „un om de ordine”, Traian Iancu, directorul Fondului Literar şi securistul şef al Uniunii Scriitorilor, să anunţe că a doua zi publicul nu va mai avea acces în sală. Şi într-adevăr, aşa ar fi fost dacă Mihai Ursachi n-ar fi organizat în faţa B.C.U. un mic grup protestatar (cu lozinci!), iar Ana Blandiana n-ar fi deschis pur şi simplu uşile, prin care studenţii şi elevii au năvălit înăuntru.

Au fost, cum spuneam, şi discursuri terne, obediente (Letay Lajos, Dumitru Bălăeţ) sau „tehnice”, aplicate strict la poezie, fără conotaţii politice/ polemice (Radu Cârneci, Al. Husar, N. Ţaţomir, Edgar Papu, Radu Popescu, Corneliu Sturzu). Încă din prima zi, Cezar Ivănescu luase atitudine împotriva lui Ion Gheorghe („absolut neloial şi dictat de un anume cerc proletcult”) şi a lui Ioan Alexandru, pe care îl respingea pentru limbajul lui „atât de cădelniţat, edulcorat şi plin de apă de trandafiri”. (Dar Alexandru a ţinut o cuvântare bine articulată şi bine primită de public.) Mihai Ursachi a citit un poem, atunci scris, Colocviu despre funie în casa spânzuratului („Totul atârnă de funie, pământul (…) laţul se strânge/ de gâtul cuvântului, verbul se zbate exorbitant”). Ion Iuga şi-a turnat cenuşă-n cap („Scris-am oare versuri la comandă/ Au deschis vreun ochi… sau l-au închis/ O, nătânge rime de paradă/ Vin pedeapsă-n mine pe furiş”) şi se părea că totul conlucrează întru libertatea spiritului, a sufletului, a cuvântului. Iluzii. Vasile Nicolescu (la vremea aceea, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, ministrul Culturii, cum ar veni, nota N.T., iunie 2020), după un drum rapid, peste noapte, Iaşi-Bucureşti şi retur, pentru „preţioase indicaţii”, s-a întors cu lecţia învăţată, dând o replică oficială demolatorului discurs al lui Doinaş. George Macovescu, pe atunci preşedinte al U.S., a tras concluziile, diplomatic, încercând să împace şi capra şi varza… Citându-l pe Ceauşescu, făcând caz de exemplul Partidului Comunist, a diminuat, a asanat tonul ofensiv al Colocviului, reducându-l la asperităţi, la exagerări, la neînţelegeri. Tonul lui a fost, peste tot, egal, decent, persuasiv. Parcă ar fi vrut să spună: „Asta-i situaţia…” După care participanţii s-au risipit (împăcaţi?) care-ncotro, pe la casele lor de creaţie, ducând amintirea unor zile şi ore ardente, stropite din belşug cu licorile renumitelor podgorii ieşene…

Nu ştiu dacă a avut cineva de pătimit, înafara scriitorilor ieşeni care (ghinion Iliescu!) aveau fixată, chiar a doua zi, Adunarea generală. Şeful judeţului, luminatul prim-secretar, ne-a tras un perdaf partinic, de nu mai ştiam dacă prin aerul tomnatic zboară fulgii plopilor sau, vai, fulgii noştri… Luând-o sistematic, pe puncte, incriminându-ne direct („aţi făcut… aţi dres”), Iliescu a demolat toată armătura Colocviului, a condamnat, a ameninţat, a bătut cu pumnu-n masă…

…Eram în sala Senatului de la Universitate. Toate uşile închise, doar cea care dădea spre balcon, deschisă. Iliescu vorbea de vreo oră. In sală, căldură mare şi o presiune ce venea cât dinspre vorbitor, cât, la unii, din interior, după niscaiva licori băute. Şi atunci, ignorând vorbirea lui Iliescu, s-a sculat de pe scaun bătrânul poet D. Florea-Rarişte – şi-a pornit-o, pâş-pâş, spre balcon. ÎI urmăream, cu toţii, curioşi. Poetul, după ce-a ieşit la aer, s-a descheiat la prohab şi i-a dat drumul… Chiar sub ochii prezidiului şi-ai primului-secretar. Indignarea acestora a fost pe măsură, ca şi micţiunea poetului. Astfel s-a încheiat, cu o uşurare în faţa reprezentantului partidului, primul, unicul Colocviu Naţional de Poezie.

(Text apărut în volumul Capăt de linie/ Exerciţii de neuitare, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române/MNLR, Bucureşti, 2010)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist