Cultura organizaţională ortodoxă

Istoriceşte însă, biserica ortodoxă s-a organizat după următoarele repere principale:

1. Centrarea pe limbă. Bisericile ortodoxe sunt biserici ale vorbitorilor unei limbi specifice. Biserica sârbă e a vorbitorilor de sârbă, cea rusă a vorbitorilor de rusă etc. Principiul autocefaliei e principiul identităţii lingvistice (şi, prin extensie, al identităţii etnice). Păstrarea identităţii de grup devine astfel o preocupare centrală, fiindcă dacă grupul se dezintegrează (bunaoară prin căsătorii mixte), biserica dispare.

2. Centralitatea liturghiei – integrarea pe verticală. Rostul preponderent – şi adesea singular – al unei biserici ortodoxe e conectarea comunităţii etnico-lingvistice cu dumnezeul supranatural, prin intermediul liturghiei. Integrarea pe orizontală – într-ajutorarea, community building, atenţia la organizarea socială etc. – e cvasi-absentă.

3. Relaţia personală dintre preot şi comunitatea de credincioşi – adică interacţiunea pe bază de decizii personale ale preotului, nu pe bază de reguli.

La nivelul unei parohii, menţinerea identităţii etnico-lingvistice e înlocuită cu menţinerea identităţii grupului local (prin combaterea „dezertărilor" şi prin ostilitatea faţă de „străini").

În imensa majoritate a organizaţiilor românesti – partide, ONG-uri, firme, instituţii publice – constatăm exact acelaşi model organizaţional. Liderul organizaţiei este „preotul", care menţine atent identitatea de grup. Laicizarea modelului face ca liderul să nu fie acceptat necondiţionat ca „preot", astfel că are nevoie ca grupul parohial să fie compus din persoane care îi recunosc autoritatea – deci preeminenţa. Membrii care critică liderul sunt rapid excluşi din grup, la fel ca şi cei care aspiră la poziţia de lider. „Străinii" sunt priviţi cu suspiciune şi sunt acceptaţi doar dacă manifestă loialitate faţă de lider. Asta înseamnă că selecţia se face întotdeauna (sau cel puţin preponderent) pe baza relaţiilor personale dintre potenţialul nou membru şi liderul grupului (sau dintre potenţialul nou membru şi un alt membru al grupului, care poate garanta loialitatea faţă de lider a noului venit.)

În modelul laicizat, integrarea pe verticală înseamnă că liderul este mijlocitorul exclusiv între membrii grupului şi resursele aflate în exteriorul organizaţiei, asigurarea accesului la respectivele resurse constituind principala raţiune de a fi a organizaţiei. Integrarea pe orizontală – dezvoltarea autonomiei membrilor grupului – este cvasi-absentă.

În fine, organizaţia nu e structurată după reguli impersonale, ci după deciziile liderului, care relaţionează personal cu membrii organizaţiei.

Toate astea fac ca la dispariţia liderului, organizaţia fie să dispară, fie să continue să existe nominal, dar în realitate să se transforme într-o organizaţie nouă, cu un nou lider şi un nou grup de susţinători. Continuitatea organizaţională şi memoria instituţională sunt practic imposibile.

Cultura organizaţională tipică parohiei ortodoxe (să-i zicem „parohialism ortodox") explică, printre altele, de ce în România nu a existat disidenţă organizată. Pe de o parte, unui disident îi era foarte greu să găseasca „supuşi" – alţi disidenţi care să îl recunoască drept „preot". Iar dacă găsea şi crea astfel o organizaţie, aceasta era rapid desfiinţată prin simpla arestare sau exilare a liderului.

E posibil să fi existat disidenţi care să fi încercat să construiască organizaţii după un model diferit de cel al parohiei ortodoxe. Şansele de a construi o astfel de organizaţie erau însă minime în cel mai bun caz – fiindcă noua cultură organizaţională ar fi fost complet neinteligibilă pentru eventualii membri ai organizaţiei.

Cultura organizaţională de tipul parohialismului ortodox e atât de influentă, încât şi azi autorii de petiţii au probleme cu strângerea de semnături, de exemplu. „A semnat Ionescu?!? Păi dacă a semnat Ionescu, eu nu semnez, chiar dacă sunt de acord cu petiţia." La fel, transformarea modelului organizaţional al corporaţiilor care intră pe piaţa românească într-unul de tip parohialist ortodox (ceea ce numim de obicei „românizarea" firmei) e un fenomen destul de bine documentat.

Pe de altă parte, dacă în foste state comuniste cu religie preponderent ortodoxă constatăm existenţa disidenţei organizate (şi mai ales dacă constatam existenţa de organizaţii disidente care îşi păstrează funcţia şi profilul după dispariţia liderilor iniţiali), trebuie să conchidem că în astfel de ţări – bunăoară în Rusia – existau modele organizaţionale diferite de parohialismul ortodox, deci că se dezvoltaseră culturi organizaţionale alternative suficient de puternice pentru a genera organizaţii viabile.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist