Cum a ajuns România ultima din UE la educație, în ciuda olimpicilor și facultăților fără număr, fără număr…

Situația e clară, cam toți știm asta, ei știu asta, așa că strategia e să pună batista pe țambal și să îngroape subiectul – vezi amenda absurdă dată de CNA jurnaliștilor emisiunii Bună, România pentru că ar pune prea multe întrebări ministrului de Interne.Nu că ar fi singurul caz de teză de doctorat plagiată de un politician – tocmai, e al nu știu câtelea, și am ajuns complet nepăsători, deși mizele sunt mai mari decât par la prima vedere. De asta, jurnalista Emilia Șercan, care a scris pe larg pe această temă, s-a trezit în mijlocul unei acțiuni de kompromat.

O să zici că lumea face prea mult tam-tam în jurul unor scandaluri individuale legate de doctorate și că se pierd din vedere problemele mari, la nivel de sistem, ca abandonul școlar sau educația slabă – mulți români nici nu le observă, pentru că sunt obsedați doar de olimpici și „prestigiul academic românesc” care există doar în imaginația lor. 

Problema cu plagiatele e însă doar un simptom al unui sistem eșuat de educație. Dacă despre educația la nivel de generală și liceu am mai vorbit, e timpul să vezi și cum stă treaba cu educația superioară. 

La ce ne trebuie nouă facultate dacă avem deja școala vieții?
„Pff, în ziua de azi, toată lumea face o facultate”? Mai ții minte vorba aia care mirosea a elitism răsuflat? Pe lângă faptul că, doh, tocmai asta e ideea – să avem toți acces la studii, să ne formăm și dezvoltăm – nici măcar nu e adevărat. Da, știu că nu se refereau la toți–toți, însă la capitolul absolvenți de studii superioare suntem ultimii din UE. Chiar și dacă iei doar categoria de vârstă 25–34 ani, tot ultimii suntem, cu doar 23 la sută absolvenți de studii superioare, față de media UE de 41 la sută. 

Asta nici măcar nu e ceva nou, avem o tradiție seculară. Atât în interbelic, cât și în perioada comunistă numărul de absolvenți de studii superioare era foarte mic, chiar și prin comparație cu unii vecini est-europeni. Din ‘90 încoace am mai încercat s-o bibilim, dar tot pe șestache. Am dat drumul la fabrici de diplome, la înființat facultăți de carton, am mai închis un ochi la ce făceau facultățile private, totul ca să creștem producția de diplome la hectar. Numărul de studenți a crescut de la vreo 300 000 în 1990, la aproape un milion prin 2008. Cu doctoratele la fel: de la vreo 300 de teze de doctorat în ‘90, am ajuns la 6 000 pe an în 2012.

Bine, greu de zis dacă guvernele chiar au avut vreo strategie sau pur și simplu nu le-a păsat. Prin 2009, unul din trei studenți din România învăța la universitatea privată Spiru Haret, enorm pentru o instituție înființată recent. Ce să vezi, o mare parte din diplome erau luate la fără frecvență sau prin învățământ la distanță, iar pentru o parte din specializări nici nu aveau dreptul legal să ofere licențe. 

Mai mult, pe vice.com