Cum a reuşit lumea modernă să schimbe macazul acum 200 de ani?

Deşi progresul economic şi material care a însoţit multe regiuni moderne în ultimele două secole este incontestabil, asistăm astăzi la fenomene parazitare sau negative puse în cârca sistemului capitalist: sărăcie, inegalităţi de tot soiul, exploatare, crize alimentare şi energetice, schimbări climatice, războaie şi alte faţete ale urâtului în societăţile umane. Acestea din urmă umbresc performanţele atribuite capitalismului, aşa cum am arătat în alte articole. Să nu uităm totuşi că ceea ce se numeşte astăzi sărăcie extremă, până acum câteva secole era un status quo. Spre pildă, merită amintit că, în jurul anului 1820, aproximativ 94% din populaţia lumii trăia cu mai puţin de 2 dolari pe zi, pe când astăzi procentul nu depăşeşte 10%! În plus, la începutul secolului al XIX-lea, speranţa medie de viaţă nu depăşea pragul de 40 de ani, în timp ce astăzi aceasta a urcat până spre o medie aproximativă de 73 ani! Alte variabile legate de calitatea vieţii s-au îmbunătăţit considerabil în acest interval de timp.

Autorii oferă o serie de explicaţii pentru a înţelege acest boom economic înregistrat la începutul secolului al XIX-lea într-o anumită parte a lumii moderne. Acestea vizează factori geografici, culturali, demografici, instituţionali şi cei legaţi de dimensiunea colonialistă. Ceea ce este de subliniat este că autorii nu marşează pe o teorie unificatoare, care să explice totul, fără rest. Nu oferă, aşa cum alţi autori o fac, un panaceu miraculos. Mai degrabă, au ales să furnizeze mai multe teorii care pot explica, măcar în parte, acest miracol economic, fenomen care s-a contagiat, în decursul timpului, din Marea Britanie în alte ţări şi regiuni ale globului.

Există autori, iar cei doi prezentaţi aici nu fac notă discordantă, care consideră că majoritatea omenirii a trăit, cel puţin până în jurul secolului al XX-lea, aproximativ la fel ca cei mai săraci indivizi din ziua de astăzi. Ceea ce are rolul să evidenţieze magnitudinea pe care a declanşat-o această transformare extraordinară în termeni de condiţii de viaţă, nivel de trai, acces la educaţie, consum etc… Există voci care consideră că o astfel de afirmaţie este falsă, arătând cu degetul spre Roma antică sau lumea medievală, acolo unde lucrurile ar fi indicat o altă realitate. Autorii demontează aceste mituri, arătând că economia romană era extrem de inegală, iar standardul de viaţă al senatorilor romani era o excepţie. În realitate, invocând argumente oferite de istoricul Kyle Harper în bestsellerul, The Fate of Rome, nivelul de trai al oamenilor obişnuiţi era foarte scăzut, iar speranţa de viaţă, aşijderea. În ceea ce priveşte era medievală, exceptând unele oraşe-stat înfloritoare, precum Florenţa sau Veneţia, marea majoritate a populaţiei locuia în zone rurale, cu acces scăzut la activităţi comerciale, mobilitate extrem de redusă, nivel de trai modest, grad ridicat de incidenţă a bolilor mortale şi perspective mai mult decât sumbre privind ziua de mâine.

Deşi agricultura se practica de aproximativ 10.000 de ani, abia peste 9.800 de ani s-a petrecut acest şoc sistemic nemaiîntâlnit în istorie şi, foarte interesant, declanşat eminamente în Europa de Nord-Vest (spre exemplu, în Anglia). Explicaţia este complexă, însă pare să fie validă. Creşterea economică susţinută, căci acest fenomen economic s-a manifestat cu predilecţie în secolul al XIX-lea, s-a putut realiza doar în condiţiile în care rata de inovare tehnologică a devenit, de asemenea, sustenabilă. În alte condiţii, apărea mereu aşa-numita „capcană malthusiană” care devora toate progresele materiale realizate la un anumit moment. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a petrecut multe mii de ani în lumea preindustrială, a fost că orice creştere a nivelului de trai pe termen scurt s-a tradus într-o creştere demografică solidă, iar noile progenituri nu au avut alte alternative decât să consume surplusul economic înregistrat la un moment dat. Astfel, mirajul unei creşteri economice durabile a rămas în zona comodă a imposibilului. Doar atunci când creşterea populaţiei a putut fi compensată şi amortizată de o creştere sustenabilă a ratei progresului tehnologic, s-a putut înregistra şi un fenomen al creşterii economice susţinute. Întârzierea cu care s-a ajuns la o astfel de rată globală a progresului tehnologic s-a datorat mai multor factori. Printre aceştia, lipsa instituţiilor care să protejeze drepturile de proprietate intelectuală, valori şi norme culturale care au blocat cunoaşterea şi inovaţia sau creşterea demografică răspunzătoare pentru rate ale creşterii economice scăzute şi foarte scăzute. Atunci când un stat a reuşit să coaguleze aceşti factori, având instituţii protective, valori culturale stimulatorii şi rate demografice scăzute, sinergiile rezultate au împins societatea spre progres economic susţinut.

Această creştere economică durabilă, datorată naturaliter Revoluţiei Industriale, nu a generat câştiguri imediate pentru oamenii obişnuiţi, ceea ce a permis observatorilor virulenţi să lanseze critici dure procesului de industrializare. Acta non verba! Autorii arată că un fenomen de o asemenea amploare nu putea fi izolat de contextul general al vremii. Războaiele napoleoniene au condus la creşteri de preţuri la alimente şi la taxe mai mari pentru britanici, ceea ce le-au redus veniturile şi, implicit, standardul de viaţă. Apoi, Revoluţia Industrială a canalizat forţa de muncă şi resursele către regiunea de nord-vest a Angliei, acolo unde se dezvolta cu succes industria de textile din bumbac. Acest lucru a generat creşteri de salarii ale muncitorilor din zona aceea, însă în alte regiuni, unde dominau industriile tradiţionale, acestea au scăzut considerabil.

În aceste condiţii, e foarte simplu de afirmat că nimic bun nu s-a realizat şi că fetişizăm o fantasmă! Însă, ceea ce contează e că factorii instituţionali (de exemplu, apariţia sindicatelor), demografici (redimensionarea în jos a mărimii familiei, ceea ce a putut genera creşteri de salarii) şi educaţionali au acţionat diferit, cu ritmuri inegale, însă convergent spre ceea ce putem numi, fără îndoială, un miracol economic deloc întâmplător.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. şi director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor