Curat cu putinţă

*

Reprezentarea postmodernă a graficienilor completează viziunea fizicienilor postmoderni asupra cosmosului. Ei consideră universul o linie în spirală care izvorăşte din infinit şi se pierde în infinit, desfăşurând în evoluţia ei atât spaţiul temporal, câmpul gravitaţional, cât şi configuraţia ADN-lui fiinţelor biologice.

Totul e o linie, în concepţia lor, şi fiinţele, şi lucrurile, şi spaţiul, şi timpul, şi ideea, şi materia. Şi bineînţeles, şi forma, şi conţinutul.

Zilele trecute am discutat pe marginea acestui subiect cu vechiul meu prieten, pictorul Dragoş Pătraşcu.

Dragoş Pătraşcu se consideră a fi grafician. Şi încă unul de marcă. Pentru mine însă e mai întâi de toate poet, apoi grafician şi în cele din urmă pictor. Dragoş tocmai ce se întorsese de la refugiul său din Suceviţa, aşezat sub coamă de pădure, în apropierea unei ape cristaline ce izvorăşte chiar la capătul grădinii lui. Era încă marcat de frumuseţea plaiurilor bucovinene, dar şi a frescelor mănăstirilor Suceviţa, Voroneţ, şi Putna, pe care le vizitează la fiecare descindere a sa.

Da, e clar, mi-a zis el. Universul a fost mai întâi desenat de o mână nevăzută, altfel cum ar fi apărut atâtea forme!?

Dar materia? l-am întrebat.

Nu există nici un fel de materie, mi-a zis Dragoş. Asta să ştii. Materia e doar un apendice înfundat al spiritului. Cum ar fi putut să apară materia? Da, ştiu: materia are greutate, are consistenţă. Dar toate astea sunt doar o părere. O adiere de vânt solar care ne induce în conştiinţă tot felul de halucinaţii. Cum ar fi putut să apară, aşa, peste noapte, din nimic materia?! Ce suntem la alba,neagra? Nu, aşa ceva e imposibil. Putea să apără spiritul, care e doar stare de graţie şi gând. Dar, materia?

Şi crezi că fiinţele, iarba, copacii, lucrurile…

Da, cred, răspunse Dragoş. Vin de la Voroneţ, unde totul e suflu şi spirit. Şi culoare, desigur. Aşa că pentru mine e limpede: totul a fost desenat mai întâi, fiecare celulă, fiecare cifră, fiecare cuvânt, fiecare notă muzicală. Apoi linia s-a mişcat vibrând în jurul unui punct fix ca o baghetă magică şi atunci tot ce era desenat pe foaia de hârtie a hazardului deodată a căpătat însufleţire.

Şi asta-i tot?

E tot. Nu ţi-e de-ajuns? Ai văzut că la linie am mai adăugat şi punctul. Aşa s-a născut realismul. Iar din el, suprarealismul şi postmodernismul. Curând, vom vieţui într-o lume a formelor pure, unde chimia şi biologia se vor intersecta cu alchimia. De fapt, această eră, dacă stăm să ne gândim mai bine, deja a început.

*

Într-o ţară care funcţionează după legile lui Caragiale, justiţia nu poate deveni o excepţie. Legile, oricât de perfecte ar fi ele, nu ni se transmit, totuşi, pe cale genetică. Dacă le-am moşteni genetic, n-am mai avea nevoie nici de judecători, nici de procurori, nici de instanţă supremă. Noi însă ne-am născut însă într-un spaţiu în care scrierile autorului Scrisorii pierdute ţin loc de lege. Probabil nu degeaba, în anumite cercuri literare bucureştene, opera lui Caragiale e privită ca un fel Biblie a poporului român. Numai că, iată, această biblie a devenit în epoca noastră nocivă.

Totul a început cu un bileţel roz al doamnei Udrea. Bileţelul conţinea un mesaj al lui Călin Popescu Tăriceanu adresat preşedintelui Traian Băsescu, legat de dosarul "mogulului" Dinu Patriciu, având următorul conţinut: "Draga Traiane, 1. Îţi trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc. 2. Dacă ai ocazia să vorbeşti la Parchet despre subiect?"

De aici a ieşit o întreagă tevatură. Un adevărat război intern. Venind la rampă în postură de incoruptibil, preşedintele Traian Băsescu l-a acuzat pe Călin Popescu Tăriceanu de trafic de influenţă, cerând demisia acestuia din funcţia de prim-ministru al României.

De fapt ce conţinea bileţelul roz? Bileţelul roz, conform declaraţiilor lui Călin Popescu Tăriceanu era un fel de ştraif ataşat unui document oficial trimis de fostul premier preşedintelui Băsescu: "Eu îi înaintam preşedintelui copia unei sesizări cu privire la o serie de nelegalităţi desfăşurate într-un proces de anchetă pe un dosar şi îi ceream să semnaleze acest lucru CSM-lui. Această chestiune nu poate sub nici o formă pusă în categoria solicitării unei influenţe sau a unui trafic de influenţă. (…) Nu am făcut decât sa îi înaintez (preşedintelui, n.n.) o copie a sesizării, nimic altceva. Nu era vorba de nici o intervenţie la nimeni".

Că o fi aşa, că n-o fi aşa, nu mai are importanţă. Probabil că adevărul se află undeva la mijloc. Cert este că bileţelul roz a declanşat o adevărată avalanşă de delaţiuni devenind un procedeu curent de şantaj în societatea românească.

De atunci şi până azi, politica românească postdecembristă stă sub semnul bileţelului roz al doamnei Udrea. Iar bileţelul, sub semnul Scrisorii pierdute a lui Caragiale.

*

Criza economică din 2009 în România a fost decontată nu doar de sectorul salarial de stat, ci şi de cel privat. Sectorul privat a avut de suferit, fiindcă odată cu reducerea salariilor din sectorul bugetar, au fost reduse sau au fost îngheţate salariile şi în sectorul particular. Acest lucru e limpede. Nu au avut de suferit nici băncile, nici – cu excepţiile de rigoare – companiile de afară sau cele aflate sub protecţia politică. Imaginea băsesciană a omului slab (simbolizând sectorul privat) pe umerii căruia stă cocoţat omul gras (sectorul de stat) a rămasă memorabilă în analele istoriei contemporane. Sintagma legată de economia României, dar şi de economia ţărilor din fostul lagăr comunist, ar trebui citită însă invers. Realitatea a demonstrat că în estul Europei dezvoltarea capitalului privat s-a făcut, după cum îmi spunea domnul Mihai Todosia, fostul rector al Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, printr-o părăduire fără precedent a avuţiei naţionale (altfel nici nu se putea face): cine a putut pune mâna pe o părticică din bunurile mobile sau imobile ale naţiunii a pus mâna şi s-a ales cu ceva, cine nu, a rămas cu buzele umflate. Dar asta-i deja o altă poveste.

Legat de criza economică din 2009: ar fi fost normal ca pentru ieşirea de criză să strângă cureaua şi băncile, şi companiile, nu numai salariaţii.  Or, faptul acesta nu s-a întâmplat în România. Băncile nu numai că nu au avut de suferit, ci au cunoscut o perioadă de înflorire. Şi asta fiindcă guvernarea Băsescu – Boc nu s-a atins de bănci, ci, dimpotrivă, le-a protejat. În sensul că aproape jumătate din cele 18 miliarde de euro împrumutate în perioada de debut a crizei – celebra anvelopă de siguranţă financiară, o altă sintagmă de extracţie băsistă – a intrat sub diferite forme, din câte am înţeles, în fondurile băncilor, tocmai ca să nu migreze capitalul bancar străin din România spre alte ţări mai atractive. Drept urmare, pentru siguranţa lor, băncile şi-au repatriat capitalul injectat de statul român. De fapt, nici până în prezent, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu cele 18 miliarde împrumutate în perioada premergătoare crizei de la FMI. Cert este că ele nu ajuns în economia naţională. Sau dacă au ajuns, o mare parte dintre aceste miliarde s-a cheltuit pe altă cacialma: retrocedările mai mult sau mai puţin fictive a imobilelor şi a terenurilor confiscate în perioada comunistă, retrocedări care au contribuit şi ele la spolierea României.

Tăierea cu 25% a veniturilor salariale (procentul real, dacă avem în vedere sporurile, bonurile de masă şi alte drepturi câştigate de sindicate, s-a ridicat la  40-50%) s-a dovedit a fi dezastruoasă, şi pe termen scurt, şi pe termen lung. Pe termenul scurt a dus la drame cumplite: migraţie fără precedent a forţei de muncă, la falimente şi sinucideri (din pricina ratelor la bănci) şi la stagnare economică. Dacă puterea de cumpărare scade, se produce un blocaj la nivelul producţiei. Pe termen lung, fiindcă a afectat cota de încredere a populaţiei în puterea de regenerare a ţării. În acest sens, dacă luăm în vedere ultimul indicator, criza persistă şi astăzi, după cum persistă şi migraţia forţei de muncă, în special a forţei de muncă tinere.

Tăierile acestea au fost nu numai abuzive, ci şi ilegale. Dovadă a ilegalităţii lor: o parte dintre salariaţii de stat – cei care s-au dovedit a fi vigilenţi dând statul în judecată – a primit după un timp despăgubiri. Iniţiatorii acestui program aberant de exterminare, de sorginte ceauşistă, nu au fost traşi la răspundere pentru gravele prejudicii pe care le-au adus economiei naţionale. Şi astăzi măsurile acestea atârnă ca o piatră de moară legată de gâtul poporului român.

"Sunt două vorbe vechi cari se potrivesc în ţara noastră", scria în 1889, în "Constituţionalul", I.L. Caragiale: "Ca la noi la nimeni" şi "la Dumnezeu şi la noi toate sunt cu putinţă". Curat cu putinţă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist