De ce câştigă extrema dreaptă

O precizare absolut necesară: nu-i consider pe toţi cei care votează la un moment dat cu extremiştii ca fiind ei înşişi extremişti. Contextul istoric poate favoriza uneori un anumit curent ideologic, un trend politic, un val emotiv căruia îi cad victime mulţi care, altfel, în condiţii normale, ar vota cu partide moderate. E ceea ce se întâmplă în ultimii ani în Europa şi Statele Unite.

Vorbesc doar de cele două regiuni geo-politice pentru că mai ales în ele există o tradiţie a libertăţii de exprimare şi a alegerilor libere. În cele două regiuni, aşadar, asistăm începând cam odată cu criza din 2008-2009 la creşterea sensibilităţii publice faţă de teme specifice extremei drepte: naţionalism autarhic, xenofobie, rasism, autoritarism. Tot mai mulţi oameni au încetat să mai creadă în democraţia de tip liberal şi în economia de piaţă aşa cum funcţionează ea în ultimile decenii. Chiar dacă cu reveniri aparent spectaculoase, votul majorităţii electoratelor din acest areal geo-politic din care facem şi noi parte, s-a deplasat spre dreapta, favorizând astfel ascensiunea extremiştilor.

Ultima ispravă e cea a italienilor care duminica trecută au dat un gir clar, la vot, partidelor de dreapta şi extrema dreaptă, iar acest lucru nici măcar nu mai reprezintă vreo surpriză. Italienii au votat cum se votează peste tot în SUA şi în Europa de ceva ani: împotriva partidelor clasice, mainstream, fie ele conservatoare, liberale, social-democrate sau socialiste, şi în favoarea celor numite populiste de dreapta sau extrema dreaptă, multe noi sau mai vechi, marginale, dar rebranduite.

Există multe explicaţii date acestui fenomen, s-au scris tone de analize, studii, cărţi, s-a vorbit şi se vorbeşte în neştire despre asta. Eu mă opresc doar asupra uneia, cea în care cred cel mai mult şi care, în esenţă, spune următorul lucru: europenii şi nord-americanii votează tot mai mult cu dreapta radicală sau extremă pentru că tipul de societate în care trăim, produs şi propus în continuare de partidele clasice, fie ele de dreapta sau de stânga, nu mai satisface cu adevărat decât o minoritate. Dar vorbim de o minoritate care deţine fie puterea politică efectivă, fie pârghiile care-i permite să o acceseze. O minoritate-elită.

Sigur, puterea a fost mereu la dispoziţia unei elite minoritare, aşa a funcţionat mereu societatea, dar nu întotdeauna cealaltă parte, adică majoritatea, s-a simţit exclusă de la beneficii sau ameninţată cu excluderea de la ele. Or, tocmai asta se întâmplă în aceşti ani.

Tot mai mulţi oameni se simt fie ignoraţi, fie marginalizaţi, fie de-a dreptul eliminaţi din sistem, iar pentru asta dau vina, cum e şi firesc, chiar dacă nu întru totul îndreptăţit, pe cei puţini care deţin puterea. Iar această putere e asimilată ca imagine cu tot ce ţine de globalizare, de concentarea puterii economice în mâinile unor mega-corporaţii, de noua economie digitală, de aparentul dictat cultural al unei elite educate sau doar privilegiate, de lupta pentru drepturile unor minorităţi, drepturi considerate ne-esenţiale sau chiar ne-normale şi, evident, cu consecinţele pe care acestea le produc: migraţia, criminalitatea de proximitate, polarizarea socială, insecuritatea economică, sentimentul de înstrăinare, lipsa de orizont şi de sens.

Toate acestea sunt teme ale extremei drepte. Sunt pentru că ştiu să le exploateze, dar dincolo de etichete şi de ideologii stă această realitate: tot mai mulţi din aşa-zisa lume civilizată strigă tot mai strident că vor o schimbare. Deocamdată nici ei nu ştiu cum şi către ce. Şi e normal să nu ştie, pentru că suntem cu toţii încă subiecţi neputincioşi ai uneia cu adevărat istorice şi nimeni nu-i poate ghici deocamdată sensul. Dar, ca de atâtea ori în istorie, se vor găsi mereu politicieni care vor ştii să călărească valul şi să ne vândă cu succes o nouă rundă de iluzii.