Decembriştii sau revoluţia ratată

Decembriştii sunt, în istoria intelectuală şi politică a Rusiei, un capăt de drum şi un început, iar imaginea lor este cu mult mai nuanţată decât literatura de partid şi de stat a socialismului real a putut sugera. Ei sunt un capăt de drum în măsura în care acţiunea lor nereuşită de detronare a lui Nicolae I, în decembrie 1825, este cea din urmă încercare de lovitură de stat din seria politicii ruse. Căci cel mai mai pericol cu care se poate confrunta un ţar este în chiar cercul nobiliar care îl înconjoară. În absenţa unui mecanism de limitare al puterii, asasinatul şi conspiraţiile sunt unicele căi prin care deţinătorul puterii absolute poate fi înlăturat.

Regicidul este una dintre specialităţile Rusiei imperiale. Ecaterina cea Mare şi nepotul ei, Alexandru I, îşi datorează tronul îndepărtării precedesorilor lor. Soţia îşi elimină soţul, iar fiul tatăl. Cronica ţarilor din Rusia  evocă vremurile lui Ivan cel Groaznic, dincolo de lustrul înşelător al luminilor. Priviţi astfel, conspiratorii de la 1825, aproape toţi aristocraţi, sunt parte din această serie istorică. Ei nu creează o revoluţie, în accepţiune europeană, ci se servesc de o lovitură de palat care va eşua.  

Începuturile

Dar decembriştii nu sunt doar un capăt de drum, ci şi un început, fiind preludiul unei alte istorii ruse, aceea a revoltei, a sacrificiului, a martirajului. Ei trec mai departe, fondând o tradiţie care îl va fascina pe tânărul Herzen. Decembriştii ţintesc cu mult mai departe decât cei ce, în trecut, au schimbat şi ucis ţari. Ei sunt primii revoluţionari pe care Rusia îi va cunoaşte, iar tragedia care urmează aventurii lor modelează un întreg destin istoric.

Decembriştii sunt fiii anului 1812. Aristocraţi şi ofiţeri, ei sunt marcaţi de teribila încercare a invaziei franceze şi de eroismul mesianic trezit de aceasta. Decembriştii se nasc în mediul pe care reformele, oricât de timide, ale lui Alexandru I îl fac posibil. Imaginea unei alte Rusii, mai puţin represive şi mai luminate, pare, în aceste momente, una deloc improbabilă. 

Contactul cu Occidentul acţionează ca un catalizator. Societăţile europene proiectează imaginea unei guvernări contrastând cu severitatea de cnut a Imperiului Rus de acasă. Tentaţia imitaţiei revoluţionare se naşte în aceste momente în care ofiţerii ruşi inaintează spre Paris. Identitatea lor este modelată de aceşti ani. Oroarea iobăgiei şi încremenirea ţarismului le apar ca inacceptabile. Înlăturarea lor devine ţinta asumată de cei ce întemeiează organizaţiile subterane.

Decembriştii sunt radicalizaţi, în acţiunea lor conspiratorială, de prăbuşirea speranţelor ivite din acest interval ce se dovedeşte a fi unul înşelător: ţarul reformator devine ţarul opresor, iar toate eforturile de a codifica schimbarea, sub impulsul lui Speranski, sunt abandonate. Ordinea cazonă redevine stilul de guvernare imperial.

Decembriştii sunt, mai cu seamă graţie prezenţei poetului Rîleev, romantici, iar romantismul lor este afin cu acela al unei întregi generaţii care, de o parte şi de alta a Atlanticului, aspiră la eliminarea absolutismului, imaginând, oricât de vag, un alt viitor. Admiratori ai Statelor Unite, cititori ai “Declaraţiei de independenţă”, privind cu admiraţie, dar şi cu rezervă, modelul federal american, decembriştii sunt mişcaţi de aceeaşi energie care îl animă şi pe Simon Bolivar în odiseea sa americană. Ei sunt, în termeni politici europeni, conspiratori ce subminează temelia “Sfintei alianţe” şi pot fi înţeleşi doar dacă îi raportăm la cei care, în Italia, în Franţa sau în Germania, urmează acelaşi drum al asocierii secrete.

Romantici şi nebuloşi, fascinaţi de libertatea trecutului rus idealizat, dar şi motivaţi de propriile lor lecturi, decembriştii sunt, din punct de vedere intelectual, un autentic continent, unul la nivelul căruia se pot regăsi elementele şi dilemele care vor marca imaginarul rus. Există, în cadrul mişcării lor, o ramură liberal- conservatoare, ce propune o abordare de tip monarhic şi parlamentar, pregătind emanciparea iobagilor, după cum , prin Pavel Pestel, se simte suflul iacobinismului ce prefigurează anul 1917.

Figura lui Pestel este, din toate punctele de vedere,figura cea mai stranie şi vizionară. Viziunea lui Pestel este aceea a unei dictaturi ce trebuie să urmeze înlăturării ţarului. Pestel este un amestec, deloc paradoxal, de radicalism republican şi de naţionalism rus. Proiectul său este centralizator şi mai degrabă ostil aspiraţiilor poloneze. Căci relaţia cu Polonia şi cu celelalte naţiuni slave este unul dintre punctele de ambiguitate ale decembriştilor. Deşi apropiaţi de Adam Mickiewicz în exilul său, decembriştii sunt rezervaţi în schiţarea unui viitor care să includă Polonia restaurată.

Decembriştii sunt, aşadar, oamenii unei răscruci istorice. Organizatori ai unei lovituri de stat, dar şi revoluţionari care aspiră la refondarea Rusiei, prin îndepărtarea autocraţiei. Romantici, ei trăiesc revolta şi represiunea care survine eşecului acesteia cu nobleţea unor personaje byroniene. Decembriştii devin,  în moarte sau în exil, parte a unui panteon al devotamentului şi al curajului.

Mitologia decembristă, confiscată în era sovietică şi malformată dialectic, este una din paginile în care elanul romantic îşi află o expresie memorabilă, destinată a supravieţui peste timp. Execuţiile nu sunt singura încercare cu care se confruntă decembriştii: deportarea, munca silnică, exilul sunt pedepsele pe care Nicolae I le rezervă lor.

Vreme de aproape trei decenii, până la amnistia lui Alexandru al II-lea, decembriştii sunt persecutaţi cu ferocitatea birocratică pe care Rusia ţaristă o lasă moştenire Rusiei sovietice. Dar decembriştii reuşesc să-şi făurească legenda, o legendă care nu se poate închipui fără devotamentul femeilor ce aleg să li se alăture. Soţiile de decembrişti, cele care nu abandonează şi nu uită, cele care rezistă, anunţă pe acele soţii şi fiice evocate de Anna Ahmatova în paginile ei, astfel cum aşteaptă, tenace şi înlăcrimate, pe cei care dispar în teroarea stalinistă. 

Decembriştii nu pot şi nu trebuie să fie reduşi la imagine de manual sovietic cu care generaţii întregi au fost familiare. Romantici, (iar destinul lor îl înclude, fie şi indirect, pe cel al lui Puşkin) , visători, nebuloşi, locuiţi de un elan al libertăţii, inamici ai autocraţiei, decembriştii sunt parte a unui continent occidental de sensibilitate şi de idei. Tragedia lor este un punct de cotitură. Aceasta este cea din urmă lovitură de palat, dar şi preludiul unei mişcări revoluţionare. Impasul lor ilustrează impasul Rusiei înseşi, prinsă între despotismul statului şi letargia politică a celor mulţi. Drama decembriştilor anticipează vremurile ce vor veni, peste un secol, teribile.  

Ioan Stanomir este profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti