Democraţia bunului plac

Deci primul impas este istoric: există vreo democraţie creată vreodată de Moscova? Al doilea este de ordin generaţional: se poate întemeia un regim democratic de către foştii comunişti stalinişti? Al treilea impas este de ordin pragmatic: nu există democraţie modernă fără o clasă mijlocie puternică. Al patrulea impas este de ordin cantitativ: majoritatea românilor nu cunoştea decât surogatul numit „democraţie socialistă”. Au dorit românii să înveţe democraţie atunci, la început de drum? Nicidecum, întrucât nu aveau modele accesibile. De aceea au preferat comoditatea, adică lenea gândirii şi acţiunii, alegând să continue cu vechii comunişti şi în era nouă. Unde a mai avut loc un proces de regresie istorică de asemenea proporţii? Doar în spaţiul răsăritean ortodox, acolo unde nu există disponibilitate intelectuală pentru rigoare conceptuală şi claritate, nici vocaţia alternativei la tradiţie. Mai mult, în acest spaţiu tradiţia e dintotdeauna mai tare decât conceptele şi valorile. De aceea am ales să continuăm şi să schimbăm doar pe ici, pe colo, prin punctele neesenţiale. Cu alte cuvinte, modificăm totul, dar nu schimbăm nimic… Caragiale este etern pentru că a intuit esenţialul, şi anume: în societăţile retardate orientale modernizarea/ democratizarea nu se poate realiza decât superficial şi incomplet, întrucât le lipseşte atât armătura conceptuală, cât şi structura socială generatoare de inovare. Rezultatul este o societate anomică în care regulile sunt clamate cu pasiune, dar încălcate cu voioşie. Interesul de grup tronează, în dispreţul suveran faţă de popor, care se repliază lesne într-un fatalism indus chiar de gruparea de saltimbanci care se proclamă elită, precum şi în patima distrugerii adversarului politic, în care identifică de regulă cauza rătăcirilor noastre. Şansele emancipării nu sunt căutate în educaţie, în investiţii, în rigoare etică/ juridică, ci în lupta politică. De aici exacerbarea politicului. De aici priveliştea dezolantă a politicii ca sursă de înavuţire, dar orfană de responsabilitate şi viziune. Aşa cum s-a născut, din neguri, din reziduri conceptuale şi din oportunism, acest tip de democraţie este condamnat să rămână oriental, adică o moară de cuvinte fără noimă, iar în final să se prăbuşească.

Atunci când, în anul 1990, Ion Iliescu a lansat ideea „democraţiei originale”, ştia că românii nu au decât tradiţii modeste în materie. Iar mulţimile l-au urmat, plebiscitându-l la primele două scrutine electorale. În acest timp, singurul democrat autentic, Ion Raţiu, a fost practic spulberat. Dar Iliescu nu s-a mulţumit cu victoria electorală. El avea nevoie de acte menite să-l facă infailibil, la fel ca pe tătuca Lenin, mentorul lui. De aceea i-a adus pe mineri la Bucureşti, ca să-i anihileze pe Ion Raţiu, Corneliu Coposu ori Ana Blandiana, dar şi pe protestatarii din Piaţa Universităţii: pentru a demonstra că doar el şi grupul moscovit ne pot mântui. Iar românii l-au crezut, dovadă că l-au reales şi iar l-au reales. Teama de schimbare, pentru care românii nu aveau nicio pregătire, întrucât veneau din cel mai primitiv regim comunist din Europa, dar şi lipsa vocaţiei de a învăţa, i-a făcut să se replieze în trecut. Şi acolo au rămas până mai ieri mai mult de jumătate dintre conaţionali, care au făcut icoană din FSN-PDSR-PSD. Toţi cei care l-au urmat pe Ion Iliescu şi copiii lui de suflet, de la Petre Roman şi Adrian Năstase, la Liviu Dragnea ori Viorica Dăncilă, nu au făcut niciun efort de shimbare ori de înţelegere a rosturilor lumii în care trăim. Ei sunt asistaţii statului pesedist, cu preţul stagnării României.

Acest tip de societate anomică edificată în ultimii 30 de ani era condamnată să evolueze lent şi să nu poate inventa instrumente de autoreglare. Aceste instrumente au venit din Europa, chinuit şi fragmentar abia atunci când generaţia lui Ion Iliescu a rămas orfană de mentorul sovietic. În anul 1995, după ce reuşise să intimideze românii prin contramanifestaţii şi mineriade, după ce îşi instalase acoliţii în toate domeniile, Iliescu a trebuit să accepte ceea ce Ion Raţiu a spus încă din 1990, anume că nu există alternativă la Europa şi la democraţia liberală. I-a chemat la Snagov pe liderii opoziţiei şi a decis schimbarea de direcţie. Peste un an a căzut de la putere. Era dovada că ţara se mişcă. Dar o ţară nu poate fi schimbată doar de politicieni, în lipsa educaţiei, a clasei mijlocii şi a tenacităţii de a construi proiecte. Cum poţi să dobândeşti toate acestea într-o ţară în care improvizaţia face regula? Evident, poticnit şi incomplet. În această paradigmă locuim şi astăzi: nesiguri cu privire la viitor, nostalgici faţă de trecut, neîncrezători în forţele proprii şi suspicioşi cu privire la interesul Europei în România, lesne manipulaţi de către democraţi închipuiţi. Dovezi că lucrurile stau aşa? Păi unde în Europa caricaturi politice din specia Ponta, Dragnea, Dăncilă ori Tăriceanu mai pot întruni adeziuni? Unele semne de limpezire au debutat o dată cu ieşirea din scenă a lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase, dar România nu a reuşit să impună o generaţie de înlocuire. FSN-PDSR-PSD au otrăvit mediul politic românesc, obligându-i pe adversari să-şi consume energiile în bătălii pentru limitarea prea-plinului lor de putere şi mai puţin în construirea alternativei. În această situaţie de exacerbare politică, grija pentru consolidarea valorilor democratice a fost lăsată în plan secundar.

Democraţia se construieşte treptat şi se apără în fiecare zi. În plus, ea nu se poate consolida în lipsa unei clase mijlocii puternice şi educate. Dar noi nu îndeplinim nici condiţia tradiţiei, nici avocaţiei, ci doar parţial pe cea a voinţei, pentru a ne putea defini ca o societate democratică. De aceea suntem încă în  faza copilăriei şi nu am reuşit decât parţial să dislocăm mentalităţile orientale. Şi dacă nu vom investi în formarea deprinderilor democratice şi nu vom obliga clasa politică să se debaraseze de politicianism şi demagogie riscăm să batem pasul pe loc.

Democraţia aplicată înseamnă capacitatea de a identifica soluţii coerente atunci când societatea derapează. În ultimele decenii am reuşit de trei ori, dar pe durată scurtă. Dacă nu reuşim să asigurăm cel puţin două guvernări democratice, întregi şi succesive, pentru a crea premisele ca populiştii de stânga (PSD) să nu mai poată schimba direcţia vom continua să ne împotmolim. Însă condiţia sine qua non este să reducem PSD la rangul de forţă politică secundară ori terţiară.

Mihai Dorin este istoric şi publicist