Caută 
1 MIN
Pe lângă un val imens de simpatie, tableta-pamflet publicată în acest loc săptămâna trecută a declanşat, după cum mă aşteptam, şi o serie de invective, minciuni şi calomnii la adresa mea. "Psihanalizarea" autorilor unora dintre denunţurile anonime mi‑i indică destul de clar pe autori. Îi compătimesc şi îi rog deopotrivă să mă ierte pentru suferinţele pe care li le‑am provocat. Ştiu că nerecunoştinţa, resentimentul, invidia, conştiinţa propriei mediocrităţi şi neputinţa compun o otravă greu de digerat! Îmi întrerup încă o dată şirul articolelor pe care le planificasem, pentru a glosa puţin pe marginea cuvintelor-cheie din titlu.
Afirm că detest comunismul, în care am trăit până la vârsta de 36 de ani, atât în ansamblu, ca teorie şi practică socială, cât şi în toate detaliile sale. Văd în comunism o formă de "doulocraţie", adică de stăpânire a sclavilor ("dictatura proletariatului"!), poleită în cea mai mincinoasă ideologie umanistă! Nu mă tem de "ridicol", nu mi‑e jenă să desfid pe nostalgicii de orice nuanţă, pe colegii "generoşi" din universităţile din Occident sau de pe la noi, care ne îndeamnă la "nuanţări necesare", şi să afirm tranşant: anti-comunismul este cea mai naturală şi mai umanistă poziţie a unui intelectual. Aceasta este convingerea pe care mi‑au inoculat‑o părinţii, bunicii, unii dintre profesorii mei de la liceu şi de la facultate. Le sunt recunoscător pentru asta! Nu am dreptul să le reproşez lor că m‑am lăsat deformat de schizofrenia, tipică în comunism, a lui "una avem în sufletul nostru, alta spunem în public". Pentru oportunism şi supuşenie faţă de opresiunea evidentă în societatea comunistă sunt singurul responsabil şi vinovat! Mi‑a fost ruşine, iar acest inconfortabil sentiment se intensifică o dată cu vârsta, că, în anul al II‑lea de facultate, am cedat recomandării de a deveni membru al partidului comunist! Nu mă consolează deloc autojustificări comune precum "aşa erau vremurile", "nu puteai să‑ţi periclitezi singur şansa unei cariere normale", "fă‑te frate cu dracul până treci puntea" etc. Voi fi nevoit să trăiesc până la sfârşit cu acest stigmat: "am fost membru al partidului comunist".
Nu ştiu cum s‑a întâmplat, dar nu am participat niciodată la vreo "şedinţă de partid", nici în facultate, nici la şcoala generală şi la liceul unde am fost profesor, nici la Institutul "Philippide" (afară de lunara şedinţă de "învăţământ politic", pe care colegi mai inventivi precum Florin Faifer sau regretatul Dragoş Moldovanu o transformau într‑o parodie!). Am fost totuşi membru de partid şi am cauţionat prin complicitate pasivă un regim reprobabil şi nociv! M‑am lăsat stăpânit de frica iraţională şi sufocat de tăcerea autoimpusă care îţi otrăveau sufletul şi îţi perverteau inteligenţa. Este adevărat că nu am a‑mi reproşa lucruri abjecte, slavă Domnului: delaţiunea, turnătoriile, calomnia mi‑au rămas străine. Cu Securitatea am intrat în contact doar în momentul în care am avut nevoie de un paşaport, pentru a putea pleca în străinătate, ca să onorez şi să fructific bursele primite. O dorinţă absolut banală pentru un tânăr de astăzi, dar un vis şi o şansă uriaşă în era comunistă: Să vezi lumea liberă! Să stai într‑o mare bibliotecă!
Cu acel prilej, în anul 1985, am aflat că nu sunt un om liber, că alţii decid pentru mine dacă am sau nu vreun drept, că, de fapt, nu prezint încredere etc. Voi relata cândva, poate curând, avatarurile fricţiunilor pe care le‑am avut cu Securitatea, pas cu pas, cu tot esopismul şi incongruenţa lor, aşa cum apar ele în cele (doar!) vreo 40 de file din dosarul pe care l‑am primit, la cerere, de la CNSAS. Ajunge să menţionez în acest context că şicanele pe care le‑am înfruntat, mai ales în anii 1988‑1989, convocările aproape săptămânale la Securitate, refuzul dispreţuitor şi nemotivat de a mi se elibera paşaportul, mă aduseseră într‑o stare de sănătate precară. Noapte de noapte ascultam întregul program al Europei Libere, iar în unele zile trebuia să mă frământ ore în şir în camera de aşteptare a Securităţii, de pe Strada Triumfului, ca să fiu primit de unul dintre cei doi ofiţeri care mă aveau "în lucru". Tov. lt. maj. Chirilă şi tov. lt. maj. Şoric îşi împărţiseră rolurile de "good guy" şi "bad guy" în strategia lor de a mă convinge să… colaborez, în schimbul paşaportului. Am avut imensul noroc să mă pot eschiveza!
Pe mine, Revoluţia din decembrie 1989 m‑a eliberat literalmente, căci pe data 22 decembrie 1989, eu aveam programată o audienţă la comandant, tov. col. Ciurlău! La ora prevăzută, la poartă m‑a întâmpinat un biet soldat în uniformă, care mi‑a comunicat că în clădire nu se mai află nimeni. Peste puţin timp, după ce scăpaseră de emoţiile primelor zile ale Revoluţiei, securiştii, deveniţi acum cu toţii domni, îşi recăpătaseră aplombul. Pe 4 ianuarie 1990, mă sună acasă însuşi tov. maior Rusu, şeful serviciului, ca să îmi comunice, pe un ton mieros şi reverenţios, de unde până atunci nici măcar nume nu aveam, că… "vi s‑a aprobat cererea de paşaport, domʼ profesor!" Presupun că azi, toţi patru, Ciurlău, Rusu, Chirilă şi Şoric, sunt cetăţeni "de treabă" şi se bucură liniştiţi de pensii consistente, ca foşti militari în slujba patriei! E mai mult ca sigur că nici nu‑şi mai aduc aminte de o figură minoră ca mine! La vremea respectivă ei întruchipau însă pentru mine forţa de temut a Securităţii. În spatele figurilor lor mediocre, bănuiam că există alte paliere ale terorii, ocupate de inteligenţe şi de competenţe reale… Am aflat după Revoluţie că toată teama mea bolnăvicioasă şi aproape mistică era absolut nejustificată. "Spatele" acesta ocult şi fioros era absolut gol, un mit! Dacă ştiai să "dai din urechi" unde trebuie (un videocasetofon făcea, se pare, minuni!), se rezolva totul, oameni suntem, nu?!
Îmi dau seama, în timp ce scriu că "suferinţele" mele sunt floare la ureche în comparaţie cu cele adevărate, ale miilor de deţinuţi politici ai regimului, şi că a mă plânge de ele este aproape o impietate faţă de memoria lor. Mărturiile unor martiri care au înfruntat atrocităţile de la Sighet sau Aiud, precum cele ale neînduplecatului pilot-erou Tudor Greceanu ("E aşa de simplu să mori. De ce să te compromiţi să trăieşti?") ne pun în faţă o ştachetă pe care noi, cel puţin membrii generaţiei mele, care am traversat deşertul fricii, al laşităţii şi oportunismului, nu o putem ignora. Dacă am îndrăznit să evoc totuşi neînsemnatele mele experienţe, este pentru a face credibilă concluzia la care doresc să ajung, şi anume:
Detest comunismul pentru că mi‑a răpit libertatea şi m‑a silit să mă arăt fricos, laş şi oportunist. Nu pot să nu fiu de acord cu Vaclav Havel, scriitor, disident anticomunist şi primul preşedinte ales al Cehoslovaciei postcomuniste, care spunea, tocmai el, cel plin de curaj: "Toţi suntem complicii situaţiei politice, permiţând prin demoralizarea noastră consolidarea sistemului. Toţi suntem responsabili – chiar dacă în mod diferit – de funcţionarea mecanismului totalitar. Niciunul nu e doar victimă, toţi ne dăm concursul". Devenit un om liber în 1989, am hotărât că nu voi mai accepta niciodată un regim totalitar ca cel în care mi‑a fost dat să mă nasc şi să trăiesc prima jumătate a vieţii. Un regim de tip mafiotic, clientelar şi cleptomaniac, după cum ameninţă să se permanentizeze actualul regim din ţara noastră, nu mi se pare deloc mai puţin odios şi totalitar decât cel comunist. A doua oară nu mai vreau să greşesc. Mi‑am spus: Nu vei mai tăcea când vei avea ceva de spus, vei spune hoţului pe nume hoţ şi impostorului impostor, nu te vei mai supune arbitrariului, nu vei mai ceda niciunui şantaj, nu vei mai permite să îţi fie îngrădită sau răpită libertatea. Reproşurile pe care ţi le faci pentru laşităţile de odinioară, ruşinea de neşters de a te fi temut de fantoşe precum cele menţionate mai sus, te întăresc suficient de mult ca să nu‑ţi pese de tot felul de tudorei, gigei, livişori, nicolici, codrinei, viorici sau elenuţe din pleava contemporană.
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi
