Despre partidele noi. Reîntemeierea democraţiei

Viziunea comună a partidelor la care mă refer aici e cea a unei societăţi româneşti unite într-o comunitate nu prin etnie sau tradiţie sau limbă, ci prin respectarea drepturilor omului.  Fiecare din cele patru încearcă să construiască o astfel de societate în moduri diferite, punând accente diferite şi elaborând tactici şi strategii diferite. Dar viziunea le e comună, la fel ca şi credinţa privind centralitatea drepturilor omului.

Asta e ce le face să fie radical diferite de partidele de la noi de până acum. Practic, cele patru partide încearcă să dea un răspuns fundamental diferit de cel de până la ele la întrebarea „ce înseamnă să fii român?”. De la Unirea Principatelor şi până acum, răspunsul la întrebarea asta a fost, indiferent de partidele în cauză şi de regimul politic, acelaşi. A fi român, din perspectiva asta, însemna să fii etnic român (şi, eventual, creştin ortodox – dar asta nu era o condiţie obligatorie pentru toate partidele).

România a fost gândită ca un stat etnic, eventual multi-etnic – dar, chiar şi aşa, controlat de etnia majoritară. Legătura care forma naţiunea era etnia. Spre deosebire de răspunsul tradiţional, cele patru partide vin, pentru prima oară în istoria noastră, cu un răspuns nou. Pentru ele, naţiunea e formată din toţi cetăţenii care trăiesc pe teritoriul unui stat (în cazul nostru, pe teritoriul statului român). Aceşti cetăţeni sunt înzestraţi cu drepturi, pe care statul le recunoaşte şi se obligă să le respecte. În plus, drepturile sunt aceleaşi pentru toţi.

Ce îi uneşte pe toţi aceşti cetăţeni într-o comunitate naţională e tocmai statul care le recunoaşte şi le garantează drepturile indiferent de diferenţele dintre ei. Cu alte cuvinte, unitatea e dată de cetăţenie, nu de etnie sau de altceva.

Asta e exact viziunea pe care se întemeiază statele democratice avansate de azi. Eşti român dacă eşti cetăţean român. Iar dacă eşti cetăţean român, statul român se angajează să îţi respecte drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale cu care eşti înzestrat şi pe care ţi le recunoaşte.

Viziunea asta a unei societăţi centrate pe drepturi şi libertăţi e fundamental legată de democraţia politică, fiindcă doar într-o democraţie ea devine posibilă. În orice alt regim politic, comunitatea politică (naţiunea) nu mai poate fi fondată pe drepturi şi libertăţi, ci pe altceva (pe etnie, pe clasă socială etc.). La toate celelate partide politice de la noi, drepturile omului nu formează centrul doctrinei. Nu că pentru partidele vechi drepturile omului n-ar fi importante, doar că ele nu formează centrul doctrinei, aşa cum se întâmplă la USR, la Demos, la RO+ şi la POL.

Asta face, repet, ca cele 4 partide să fie fundamental diferite de cele de dinaintea lor. Iar asta s-a văzut cel mai clar la referendumul privind amendarea Constituţiei. Doar ele 4 l-au boicotat activ, invocând ca argument drepturile omului. Toate celelalte fie l-au sprijinit, fie au lăsat membrilor lor dreptul la liberă alegere – ambele opţiuni sugerând limpede o viziune majoritaristă cu privire la democraţie, una prin care drepturile omului sunt recunoscute sau nu prin vot majoritar, nu prin obligaţie constituţională.

USR, Demos, RO+ şi POL au fost singurele partide de la noi convinse că drepturile omului şi egalitatea în drepturi nu se votează – şi prin asta au venit cu o altă înţelegere a democraţiei decât cea curentă la noi. Potrivit acestei înţelegeri, democraţia înseamnă în primul rând respectarea drepturilor omului şi a egalităţii în drepturi între cetăţeni. Aceste drepturi formează cadrul în interiorul căruia se exprimă majorităţi temporare – dar aceste majorităţi nu au dreptul de a se exprima cu privire la cadrul însuşi decât atunci când aleg între democraţie şi alt regim politic. Odată alegerea făcută în favoarea democraţiei, cadrul format de drepturile omului nu mai poate fi pus în discuţie – decât, eventual, la o nouă alegere între democraţie şi alt regim politic.

Diferenţa dintre cele două viziuni cu privire la democraţie – cea majoritaristă absolută, şi cea majoritaristă limitată de respectul faţă de centralitatea drepturilor omului, ca şi diferenţa dintre cele două viziuni cu privire la naţiune – viziunea etnocentrică, respectiv viziunea civică – exprimă diferenţa dintre partidele vechi şi cele 4 partide noi. USR, Demos, RO+ şi POL nu sunt noi doar în sensul că au fost înfiinţate recent, ci în primul rând în sensul că ele propun ceva fundamental nou: o schimbare istorică în felul în care înţelegem naţiunea şi democraţia.

Iar bătălia politică, socială şi culturală a următoarelor câteva cicluri electorale va fi caracterizată tocmai de conflictul dintre cele două viziuni. Avem o Românie veche, reprezentată de partidele care apără vechea viziune despre naţiune şi democraţie, şi o Românie nouă, care susţine o nouă viziune şi care e reprezentată de USR, de Demos, de RO^ şi de POL. Din perspectiva asta, cele 4 partide sunt în mod natural în aceeaşi tabără, dincolo de diferenţele între ele, şi ar trebui să găsească formule de colaborare.

Nu pledez aici pentru un CDR 2.0, fie şi pentru că CDR a fost o coaliţie de partide şi de ONG-uri construită împotriva unui singur partid – pe când acum avem o comunitate de partide care se opune altei comunităţi de partide ca o consecinţă a noului clivaj politic generat de conflictul dintre cele două viziuni privind naţiunea şi democraţia.

Spun însă că liderii şi membrii celor 4 partide ar trebui să se cunoască mai bine între ei, fie şi doar pentru a se obişnui cu diferenţele dintre ei. La urma urmei, sistemul românesc de vot pe liste face extrem de improbabil ca un partid să ajungă să guverneze singur. De cele mai multe ori e nevoie de o coaliţie de guvernare (formalizată sau nu). Şi cred că e preferabil să-ţi cunoşti potenţialii parteneri de guvernare mai înainte de a ajunge în situaţia de a forma majorităţi parlamentare – pentru ca, odată ajuns la acel moment, lucrurile să se desfăşoare fără asperităţi inutile.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist