Despre râsul crăcănat şi alte cele la nunţi

Eram îngrămădit între alte persoane pe care nu le cunoşteam şi nu aveam chef să discut cu acestea despre cine s-a mai căsătorit, cine a mai divorţat, cine cu cine s-a mai culcat şi, mai ales, ce tranşă prospătă de morţi avem. N-aveam dispoziţie nici să-l bârfesc pe Iohannis, nici s-o înjur pe matracuca PSD-ului, nici să regret muzica de altădată cu Angela, cu Mirabela şi cu Marius, că – mi se spunea cu miros de aperitive usturoiate cu scobitori în ele (aperitivele cu scobitori în ele constituie trufandaua oricărei nunţi, apogeul, cum ar veni) – muzica de azi e numai gălăgie, numai prostii, o grămadă de „wannabes”, de ar cânta în română, dar cântă în engleză şi „nici ei nu ştie ce înseamnă”. Şi oameni vorbindu-şi ca surzii.

Nu aveam chef să mănânc, nu aveam chef nici măcar să mimez veselia. Din cauza asta, probabil, măcar mă lăsau în pace, prea arătam gata să împung. Copiii însă nu mă lăsau deloc. Erau vreo trei, dar păreau trei ori trei, care se fugăreau printre scaune şi dansatori. Şi aveau super-energie (căci îs umflaţi cu alimentele bogate în proteine, fibre, alcaline, fier, magneziu, zinc şi alte fierătanii, despre care mămicile moderne află din tot felul de reviste cu poze multe şi text puţin) în special o fetiţă, care ţipa ascuţit ca o căpetenie sioux (şi de fiecare dată chiar în urechea mea), gata să-l prindă pe ultimul mohican, ce s-a refugiat cu mâinile pline de ciocolată pe jacheta mea din catifea reiată bej.

Cu ani în urmă, la astfel de ocazii, beam vârtos. Acum mi-a secat izvorul băutului, plus că trebuie să mă gândesc şi la sănătate. Şi e al naibii de nasol să fii treaz-trezuţ într-o gloată de oameni chercheliţi cuprinşi de o veselie hiperactivă. Simţeam enorm şi vedeam monstruos, cum zicea nenea Iancu. Şi m-a apucat un fel de milă: de ei şi de mine.

Dar.. în fine…să nu fiu atât de morocănos. Lumea  se distra, râdea, dar ce zic eu „râdea” – se strâmba de râs, se prăpădea, leşina, se tăvălea de râs. Nimeni nu ştia concret de ce râdea, dar râdea: gros, hihiit, hăhăit, ha-ha-ha-ha ca Rodica Popescu-Bitănescu, cu toată dantura, cu gura până la urechi.

S-a chirăit mai cu seamă la „dansul pinguinului” – un râs lăbărţat, crăcănat, crăcit, jimbat, cum să-i mai spun. E un dans stupidissim, jucat de nişte tipi cu capsa pusă, care se apucă să facă „figuri” umoristice, cred ei. Mai degrabă îţi vine să (de)plângi decât să râzi de scălămbăiala asta.

Că nu ştiu cum se face, dar se găsesc întodeauna la nunţi o pereche sau două de dansatori din ăştia trecuţi de „primăvara vieţii”. Şi joacă, domnule, toată noaptea, indiferent dacă-i populară, baladă, disco sau rock, de zici că au luat ceva „iarbă”. Ar fi în stare să danseze şi în ritmul maşinii de scris. Sare transpiraţia de pe ei, cu cămaşa tot mai desfăcută (spre dimineaţă ajunge până la buric) şi cu „lănţicul” gros cât degetul la gât, care n-are nici un skepsis fără o cruce baroaie din aur de catralioane. În rest amărăştenii se prefăceau că se distrează – de dragul mirilor, al naşilor, al conformismului social până la urmă, că nu se cade să… mă rog, să fii tu Gică Contra, să te arăţi tu mai căpos.

Iar vârful la căpiţa prostului gust a fost deşănţatul cântec „Cucul şi pupăza”, cântat de un ţigan porcos şi sentimental, care-şi belea fasolele cariate. Acum se râdea mânzeşte, ca iapa la orz, ca proasta-n Hală, din toţi rărunchii, din toţi ficaţii, nechezat. Râdeau din toţi bojogii în special „scăunarii”, ăi cu burţi şi cu bani mulţi, care staaau lipcă pe scaune, frate, ca cloştile, ca Gheorghe Doja pe tronul înroşit. Nu şi-au mişcat burţile, Doamne fereşte, de pe scaun de la început şi până la intrarea tortului, când au împins scaunele de sub fund şi s-au ridicat – hopaaa!

Mireasa – o longilină searbădă, parcă fără pigmenţi de culoare în obraji. Noroc pentru ea că s-au inventat fardurile. Avea sărăcuţa o rochiţică, dreptu-i, ca de mireasă: albă-albă, semnul candorii, purităţii, mă rog. Dar era o rochiţică strâmtă şi cu volănaşe de sus până jos, parcă era un prezervativ cu volane. Plus de asta volanele erau turtite, şifonate, ca şi cum şapte hăndrălăi o tăvăliseră bine înainte de ceremonie. Aşa că rochia părea mai degrabă ca o bezea chiflicită. În rest mireasa era bine, numai că i se vedeau chiloţii prin rochie. Şi ieşea mereau în hol să fumeze. Mireasa, nu chiloţii. Cu bărbaţii. Ea – mireasă fiind. Fuma ca un turc. Ş-avea un glas gros, ca de sirenă de locomotivă.

Dar, săraca mireasă! O credeam, o înţelegeam, mai ales că o cunoşteam: o fată nonconformistă şi miştocară. Dar acum, cu kilele de fard, de sclipici, cu mulţimea de agrafe şi machiajul tut-ankh-amun, nici n-o mai recunoşteam – parcă era alta. Nici măcar nu se bucura la nunta ei, nu era fericită la acest eveniment crucial pentru ea, pe care, oricât de nonconformistă ar fi, l-a visat de când se juca cu păpuşile, pe când împodobea frumos păpuşica cea mai frumoasă: cu coroniţă, cu ghirlande de flori, cu volănaşe şi toate alea… Iar acum memoria ei afectivă nu o să mai reţină nimic: numai griji, presiune, rânjete false în jurul ei, căci nimănui nu-i pasă de tine, chit că eşti mireasă. Însă trebuie să arăţi bine, să zâmbeşti la toţi, să te (pre)faci frumoasă, simpatică, atrăgătoare, chiar şi pentru unchiul care a supt prea multe pahare şi acuma se uită libidinos la tine şi vrea musai să te pupe.

Mirele, îl simţeam, era cel mai făţarnic din întreaga adunătură. Îşi compusese un rânjet superfericit să fie pentru toţi, un zâmbet perpetuu, de cred că o să rămână cu gura strâmbă multe zile după nuntă, dar cu ochii reci, căci rânjetul ăla era ticluit pentru mă-sa, tac-su, mă-sa ei şi tac-su ei şi pentru toţi gherţoii cu bani – că de aici vin biştarii, nu?

*

Ar mai fi multe de zis: despre marcarea poziţiei familionului în societate, în rândul aceluiaşi tip de gherţoi, despre colectarea plicurilor cu bani, despre „obligaţiile” de genul „vin la tine, dar vii şi tu la mine”, poate să fie concediu, boală, cutremur şi secetă (de bani) – e musai să vii, şi despre multe altele. Dar să nu mai fiu aşa de mahmurocănos. Să ne mai distrăm, să ne deconectăm, să „ne mai râdem”…

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist