Dialog fracturat: Fărâme de umanitate

Avatarul Eternime devine un alter-ego care primeşte informaţii despre o anumită persoană, ajungând un depozitar activ al memoriei, gândurilor şi poveştilor de viaţă ale cuiva, iar persoana respectivă ar putea trăi pentru totdeauna prin intermediul dublului său digital. Experimentul cu clona digitală reuşind să poarte conversaţii fireşti cu interlocutori reali a început în 2014 la MIT în cadrul Entrepreneurship Development Program.

Pe 10 septembrie 2014 are loc şi premiera piesei Marjorie Prime de Jordan Harrison care lansează probleme similare. Iar în 2017 piesa de teatru va fi ecranizată. Iniţial e vorba de discuţiile membrilor familiei cu un robot digital care devine în timp real o persoană apropiată care a decedat şi cu a cărei moarte cei rămaşi în viaţă încearcă să se obişnuiască, menţinând-o în acest mod superficial în viaţa lor. După care apare ideea unor prezenţe sub formă de holograme ce recreează identitatea celor ce au murit, dar pot în acest mod science-fiction şi bizar să rămână aici. Pe măsură ce discuţiile avansează, iar robotul uman primeşte tot mai multe informaţii, acesta devine tot mai deştept şi simulează tot mai bine personalitatea celui dispărut, reconstituind-o din amintirile ce îi sunt furnizate.

Că inteligenţa artificială ar putea înlocui la un moment dat prezenţa umană e în acelaşi timp o provocare şi o temere. Deja petrecem tot mai mult timp în faţa computerelor, iar interacţiunea umană are loc din ce în ce mai mult în mediul virtual. E nevoie de foarte multă empatie pentru a deosebi umanul de simulacrul virtual. Însă până la urmă care e diferenţa? Spectacolul lui Radu Iacoban expune modul uluitor în care clonele digitale pot da dovadă de inteligenţă, ajungând să glumească sau să fie ironice, simulând aproape la perfecţie emoţiile umane, sensibilitate, dar, în acelaşi timp, punctul în care experimentul eşuează, dialogul devenind unul fracturat, iar fărâmele de umanitate nefiind suficiente pentru a reda întregul univers al prezenţei umane pierdute.

Ca modalitate de lucru, regizorul propune un discurs scenic care este în deplin acord cu discursul uman frânt (cu foarte mult heblu între scene), alegând de fiecare dată un fond muzical care să dea de gândit, dar optând pentru o scenografie caldă, în contrast cu încercările disperate de dialog, în primul rând ale oamenilor între ei şi în al doilea rând ale oamenilor cu clonele virtuale ale fiinţelor iubite care au murit. Decorul este realist, simplu, iar în ceea ce priveşte soluţiile regizorale am remarcat folosirea plantei ca un simbol al viului; în momentul în care experimentul de a convieţui dialogal cu un dublu digital e declarat eşuat la nivel de concept regizoral, planta este scoasă din scenă. Finalul, lăsat în seama personalităţilor recreate, alternând momente de storytelling autentic (Dumitru Georgescu/Walter Prime), de emoţie vie, netrucată (”Ce bine că am putut iubi pe cineva”, Mihaela Arsenescu Werner/Marjorie Prime) cu momente de dialog fracturat (”Îmi pare rău, nu am această informaţie”, Livia Iorga/Tess Prime), înrămând momente de umanitate profundă din întâlnirea celor trei alter-ego-uri virtuale cu momente de eclipsare a umanităţii este semnificativ în acest sens.

În primul rând, am putea pune la îndoială faptul că deţinerea memoriei cuiva ar putea conduce la copierea identităţii acelei persoane, dat fiind că omului viu îi sunt proprii tocmai negările, uitările, răstălmăcirile, îmbogăţirea trecutului prin amintiri care-şi pot schimba coloratura, la limită cu imaginaţia, o facultate pe care un robot înzestrat cu o inteligenţă perfectă nu o poate accesa. Fiecare om are un fel de a fi unic ce nu se reduce la gânduri, amintiri şi poveşti de viaţă fixe. Capacitatea de a înţelege şi interpreta, de a conferi hermeneutici subiective evenimentelor trăite, de a le modifica în timp contribuie la unicitatea fiinţei umane. De aceea, la un moment dat clonele umane sunt perfecte în raport cu cei pe care încearcă să îi impersoneze, iar ceea ce le lipseşte celor cărora le e dor de omul din spatele clonei, ajungând chiar să reproşeze acest fapt, sunt tocmai imperfecţiunile şi defectele celui pierdut. Calităţile şi dorinţa de perfectibilitate ne fac eficienţi, dar defectele, micile imperfecţiuni devenite indispensabile celor ce ne iubesc ne fac unici în ochii acestora şi nici o clonă digitală nu va putea să ne revendice vreodată umanitatea atât de fragilă, dar unică şi irepetabilă.

Amintirile se pot pierde, gândurile se por schimba, poveştile de viaţă sunt la fel de vii precum momentele pe care le redau, noi circumstanţe, persoane noi cu care venim în contact suscitând noi amintiri, gânduri, emoţii sau recreeri ale propriului trecut. Ne schimbăm în permanenţă, iar faptul că suntem în mişcare ne face liberi. Dacă celălalt înseamnă pentru noi o imagine fixă atunci ne putem foarte bine mulţumi şi cu o clonă digitală, dar nu putem iubi pe cineva decât în libertatea fiinţei sale şi în devenirea sa continuă. Uneori, dialogul dintre oameni nu e mai puţin fracturat decât cel cu o clonă care intenţionează să devină mai umană, alteori suntem fărâmiţaţi în mii de bucăţi în ceea ce priveşte umanitatea din noi încât singurul nostru ţel ar trebui să fie să devenim la rândul nostru mai umani. Plecând de aici, ne putem întreba ce ne face umani, ce ne deosebeşte de robotul care zâmbeşte mai uman decât noi înşine, face glume şi ironii mai inteligente şi pare să ne citească gândurile şi să ne trezească emoţii.

O anume continuitate în discontinuitatea schimbătoare şi subiectivă a gândurilor, emoţiilor, imaginilor din trecut numită pe bună dreptate identitate face diferenţa. Uman nu înseamnă mai bun, ci pasibil de a greşi, dar şi de a se îndrepta. Umanitatea e ceea ce leagă eul care-a greşit de eul care şi-a reparat greşeala prin căinţă, umanitatea e sentimentul micimii în faţa cerului înstelat, umanitatea e emoţie dezlănţuită şi nu complezenţă moderată, umanitatea e curajul de a-ţi înfrunta demonii cei mai adânci şi frica de moarte. Omul este liber, paradoxal, imprevizibil. Robotul e mărginit, rigid, foarte previzibil.

Putem alege să fim ego autentic sau alter-ego digital în era tehnologică. Iar avatarul Eternime ar putea supravieţui pentru totdeauna cu amintirile cu care l-am alimentat. Însă uman devii doar atunci când înţelegi în cel mai real sens cu putinţă enunţul de bun-simţ ”Toţi o să murim”. Nu poţi fi uman trăind, împreună cu posesiile tale, ca şi cum ai fi etern. Reuşind să transmită aceste sensuri, actorii din Marjorie Prime creează un spectacol emoţionant despre viaţă, viitor, (im)posibilitatea acceptării şi fenomenul morţii, singurul care ne face să devenim cu adevărat mai umani.

(Marjorie Prime de Jordan Harrison, regia: Radu Iacoban, distribuţia: Mihaela Arsenescu Werner, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Dumitru Georgescu, scenografia: Tudor Prodan, premiera: 12 ianuarie 2019, Sala Studio, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)