Din nou despre reformă

Ca în orice ţară premodernă, cele trei lucruri care îţi stabilesc viitorul sunt:

– familia în care te-ai născut (asta contează pretutindeni în lume, dar în societăţile închise sau cvasi-închise contează foarte mult),

– cunostinţele (pilele/ relaţiile) pe care le ai în sistemul de distribuţie/ redistribuţie a resurselor, şi

– capacitatea (şi voinţa) de a strânge bani sau alte bunuri, inclusiv bunuri simbolice, pentru mită.

O căsătorie bine negociată, un amantlâc la momentul potrivit şi cu persoana potrivită, o paletă de relaţii sau capacitatea şi ştiinţa de a unge pe cine trebuie, toate astea contează infinit mai mult în economia propriului destin decât meritele şi calităţile personale.

Cine are ghinionul de a nu se fi născut în familia potrivită şi îşi începe viaţa fără multe relaţii, mai are şansa mitei. Într-o societate închisă, dacă ştii să ungi, toate barierele dispar ca prin farmec. În ciuda aparenţelor, mobilitatea socială ascendentă există şi în societăţile închise, doar ca ea are loc după alte reguli decât în societăţile deschise. Liviu Dragnea sau Viorica Dăncilă sunt exemplele cele mai notorii azi.

De aici şi ubicuitatea fenomenului mitei la români: de la mita la angajare (la stat sau în mediul privat), la eternele "mici atenţii".

Regimurile politice de la noi – şi cel antebelic, şi cele două interbelice, şi cel comunist şi cel prezent – nu au reformat nimic, în sensul trecerii de la o societate închisă la una deschisă. Singurele lor contribuţii au fost accentele diferite puse pe sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii – şi nicidecum vreo tentativă de a înlocui acest sistem cu altceva.

Dacă pe lângă factorii determinanţi ai succesului într-o societate închisă există şi merit personal, cu atât mai bine – în acest caz avem de-a face cu o întâmplare fericită de care merită să ne bucurăm. Eu susţin însă că nu meritul personal a fost determinant în ocuparea acelei poziţii. Fireşte, aici discut realitatea aşa cum se prezintă ea dintr-o perspectivă statistică, nu eventualele excepţii.

Şi abia de aici putem porni o discuţie realistă despre reformă. Societăţile închise nu sunt instabile – tocmai fiindcă şi ele generează posibilităţi de mobilitate socială ascendentă. Nefiind instabile, ele nu pot fi reformate, întrucât majoritatea le susţine. Sigur că preferăm să dăm vina mereu pe clasa politică (la fel cum, în timpul regimului comunist, dădeam vina pe comunişti).

Dar, dacă ne uităm cinstit şi cu atenţie la noi înşine, vom observa că suntem produsul şi producătorii societăţii închise în care trăim. Noi producem societatea asta de care în public ne plângem constant, aşa încât să nu mai fim ipocriţi: suntem departe de a fi nevinovaţi. Suntem, dimpotrivă, principalii vinovaţi.

Chiar şi cei săraci susţin, la noi, societatea închisă, fiindcă mita le permite să subziste – deci să spere.

Lucrul cel mai ruinător din punct de vedere moral pentru noi înşine şi pentru generaţiile care vin e capacitatea noastră sinistră de a genera dublul discurs. Pe de o parte, clamăm principii; pe de alta, când vine vorba de viaţa noastră şi de practicalităţile ei, dăm mită cui trebuie fără să tresărim, căutăm fără dileme morale să ne facem relaţii, sau profităm fără jenă de familia în care ne-am născut.

Diavolul, ca întotdeauna, stă exact pe scaunul sau pe fotoliul de pe care citim aceste rânduri. Până nu înţelegem asta, până nu înţelegem că noi înşine suntem societatea închisă, până nu înţelegem resorturile de existenţă şi de perpetuare ale societăţii închise, orice discuţie despre reformă e pură ipocrizie.

Nu vorbesc de decenţă, sunt convins că toţi prietenii mei reali sau virtuali sunt decenţi. Şi totuşi, România seamănă cu Egiptul, nu cu Olanda. Semăna cu Egiptul şi la 1880, şi la 1980, şi seamănă şi acum. A trăi într-o societate închisă nu înseamnă să fii indecent, ci înseamnă doar să trăieşti după alte reguli decât cele ale societăţii deschise. Toate societăţile tradiţionale sunt societăţi închise – n-o să spunem acum că oamenii care trăiau în ele erau indecenţi.

Eventuala indecenţă apare doar atunci când trăieşti într-o societate închisă, dar pretinzi că eşti într-una deschisă. Atunci apare dublul discurs, ipocrizia şi, la oamenii cinstiţi, un fel de dublă personalitate (nu în sens psihiatric). Nu despre asta vorbea şi Havel în anii '70?

Dacă nu înţelegem în ce societate trăim, care sunt mecanismele ei de reproducere şi de ce e una stabilă, n-o putem reforma. Ne amăgim singuri, căutând febril soluţii superficiale, gen "schimbarea clasei politice".

Sorin Cucerai este traducător şi publicist