Eminescu sau Maria Cunţan? Hortensia Papadat-Bengescu sau Horia Bonciu?

Consider că este oricând binevenită o revizuire a ierarhiei literare, dar în sensul pe care Lovinescu îl dădea conceptului: acela de reconsiderare pe criterii estetice. Orice alt tip de reaşezare e falsă şi provizorie. Faptul că, în special pentru secolul al XIX-lea (pentru veacurile dinainte nici nu are rost să deschidem discuţia) şi pentru începutul celui de al XX-lea, numărul scriitoarelor reprezentative (din punct de vedere literar, cum altfel?) este foarte mic nu e o deturnare machistă a istoriei literaturii, nu este nici rămăşiţa vreunei viziuni patriarhale. Dacă ar fi aşa, totul s-ar putea rezolva foarte uşor. E vorba mai curând de o adecvare (antipatică, poate chiar cinică) la realitate. La o realitate literară, care nu e decât simptomul unui nivel de cultură şi civilizaţie specific respectivului moment. Ce poate face istoricul literar? Să inventeze scriitoare de bună calitate, cu opere valabile, încă frecventabile, în secolul al XIX-lea? De unde să găsească el în epocă scriitoare de nivelul unor scriitori precum Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici? Cu Dora dʼIstria, Elena Hartulari, Matilda Cugler, Veronica Micle, Iulia Hasdeu, Adela Xenopol, Maria Cunţan nu se poate încropi tabloul plauzibil al literaturii veacului. Ca militantă, Sofia Nădejde este admirabilă, ca scriitoare însă locul ei este acolo unde i l-a fixat Călinescu: lângă N. Beldiman. Egalitatea de şanse, aplicată atât prezentului, cât şi trecutului, o înţeleg ca tratament milimetric echitabil, nu ca favorizare (discriminare pozitivă) a uneia dintre categorii. Criticul literar, dacă îşi respectă meseria, nu are cum să ierte textul deficitar literar doar pentru că îi aparţine unei scriitoare şi, desigur, nici să ignore valoarea acolo unde ea există. Dacă nu avem o scriitoare precum Jane Austin ori surorile Brontë în secolul romantic nu este pentru că femeile nu ar fi putut să scrie literatură de calitate, ci pentru că nu au scris! De ce nu au scris? O parte consistentă a răspunsului ţine de faptul că societatea românească era aşezată în aşa fel încât nu permitea doamnelor o prezenţă foarte vizibilă în spaţiul public. Prejudecăţile, moravurile rigide, sistemul de educaţie, tradiţia, drepturile civice, religia – totul le era împotrivă. Marginale în societate, cel puţin în structurile ei oficiale, au rămas, explicabil, marginale şi în cultură. Avem un trecut literar: ce facem cu el? Îl analizăm, încercăm să îl documentăm, bine ar fi să nu îl judecăm (e cel mai simplist, de altfel…), dar nu îl putem reinventa după cum ne-ar fi plăcut să fie.

Ceea ce se observă este faptul că, odată cu emanciparea societăţii, cu asimilarea modelului occidental, cu modernizarea ei, şi statutul femeii în societate se schimbă. Şi, începând cu perioada interbelică, şi numărul scriitoarelor creşte exponenţial. Deşi, trebuie spus şi asta, reziduurile unor prejudecăţi misogine au supravieţuit multă vreme, chiar la marii noştri critici. G. Ibrăileanu credea că „poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem al creaţiei literare.”; Călinescu, de departe cel mai tranşant, nu ezita să sfideze: „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!” E. Lovinescu, mai puţin inflamat, credea că accentul trebuie să cadă pe aspectul literar al operelor, nu pe sexul autorului (şi îndrăznesc să cred că avea dreptate). În orice caz, dintre interbelici, el este cel care a scris constant şi cu cele mai bune consideraţii despre autoare precum Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu (pe care, să nu uităm, totuşi, o sfătuieşte, probabil pentru a răzbate mai uşor, să îşi aleagă un pseudonim masculin…) şi altele. Bianca Burţa-Cernat a scris o carte admirabilă despre asta. Criticul a făcut-o din acelaşi unghi estetic din care s-a aplecat şi asupra literaturii bărbaţilor. Aceşti critici au făcut canonul. Desigur, într-un astfel de climat mentalitar, le-a fost greu scriitoarelor să se impună. Dar au făcut-o. Acum apar primele publicaţii de profil, acum apar şi cele dintâi antologii tematice (Evoluţia scrisului feminin în România, publicată, în 1935, Mărgărita Miler-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, cu o prefaţă de… E. Lovinescu, semn că îl considerau un aliat). Ce scriitoare ar trebui să figureze în canon? Ei bine, canonul nu poate fi decât preponderent estetic. Şi nu e, oricum, definitiv. Cred că de pe nici o listă nu are cum lipsi Hortensia Papadat-Bengescu, pe care aş aşeza-o fără să clipesc, într-o ierarhie proprie, înaintea unor Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, M. Blecher, C. Fântâneru, H. Bonciu. Ea este unul dintre numele obligatorii ale oricărei istorii a literaturii române.

Cu cât ne apropiem de prezent, problema se subţiază. Începând cu anii ʼ60, scriitoarea capătă drept de cetate şi un statut echivalent cu al scriitorului. Nu m-am apucat să fac statistici, dar cred că nimeni nu poate ignora (şi nici nu o face) nume precum Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Dana Dumitriu, Angela Marinescu, Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu, Mariana Marin, Marta Petreu, Mariana Codruţ, Magda Cârneci, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu. A mai vorbi azi despre discriminare mi se pare exagerat. Nu asta e problema literaturii române de azi: mult mai toxice sunt interesele de grup, luptele de putere din interiorul breslei (observaţia a mai făcut-o o scriitoare, Mariana Codruţ şi răspunsul ei mi-a plăcut). După 2000, cred că nu mai avem problema asta. Nu dau nume de scriitoare afirmate în ultimele decenii (de teama unor omisiuni involuntare), sunt foarte multe şi le ştie toată lumea.

La urma urmelor, nu cer scriitoarelor decât acelaşi lucru pe are îl cer şi scriitorilor: să scrie bine.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video