Fericire pandemică

Am făcut un Zoom (cum se zice acum) cu colegul meu bucureştean, anglistul Frunzulian Stupici, pentru pregătirea tehnică a unui doctorat on-line. Omul era extraordinar de relaxat, aşa încât (apăsat fiind eu, ca majoritatea indivizilor de pe mapamond, de virulenţa pandemiei covidice) nu m-am abţinut să nu-l întreb de unde îi venea misterioasa aură de fericire în timpuri atât de sumbre. A răspuns neîntârziat: „De la faptul că suntem izolaţi, bătrâne, şi nu vine nimeni la Bucureşti. Nu te gândi însă la freamătul necontenit al Capitalei! Cu ăla sunt obişnuit, întrucât m-am născut în Berceni. Nici n-aş putea trăi fără el. Alta e problema, una mult mai subtilă. De vreo zece ani, întreaga Românie fie călătoreşte foarte mult în afară, fie chiar s-a mutat, cu purcel şi căţel, în străinătate. Asta aduce, negreşit, multitudinea noastră de compatrioţi, periodic, pentru un timp oarecare, prin sufocatul Târg al lui Bucur. Printre vizitatori, desigur, şi numeroasele mele rude şi cunoştinţe – de la veri primi, secunzi şi terţiari, la foşti colegi de liceu şi facultate, prieteni emigraţi, vecini de odinioară etc., etc. În plus, de când cu Facebook-ul (de care, altfel, nu mă pot lipsi), cu dumnealor mă aflu, practic, în contact permanent. Nu merg liniştit nici la toaletă fără a le da tuturor un raport detaliat. Ei, îţi imaginezi, neîndoios, şi singur că, în momentul în care se iţesc, fugitiv, în Bucureşti, oamenii doresc, invariabil, să mă vadă, să depănăm împreună amintiri din tinereţe, să bem o berică, o cafeluţă, ceva. La început m-am bucurat. Îmi făcea şi mie plăcere să retrăiesc clipe de juneţe, dar, treptat, am observat că lucrurile scăpaseră de sub control. Nu mai vorbeam despre o întrevedere pe zi – ceea ce ar fi fost oricum obositor -, ci de patru-cinci. Prietenii veneau în valuri, de regulă pentru vacanţe în ţară, cei din afară, sau pentru vacanţe în exterior, cei din Provincie (ştiu că nu-ţi place termenul, dar, pentru bucureşteni, el reprezintă un stereotip cultural şi, crede-mă, îl ţinem în minte scris cu majusculă). Ultimii, cu avioane la Otopeni şi cu escale semnificative între ele, dedicate, susţineau sus şi tare, doar întâlnirii cu mine! Ce puteam să fac? Mă întâlneam cu toţi, până la exsanguinare! Şi refuzând să deschid Facebook-ul ori telefonul, până la urmă, tenace, ei mă localizau. Luau un taxi până la facultate, în Pitar Moş, şi mă înhăţau ca din oală…”

Povestind, Frunzulian şi-a mai pierdut din relaxarea iniţială, lăsând o umbră să-i coboare peste irişi. Am regretat că i-am generat o anamneză traumatică, dar, curios, am continuat să ascult. „Ajunsesem să întocmesc liste de programări cu oaspeţii în cauză. Fiică-mea şi nevastă-mea deveniseră secretare însărcinate cu ţinerea evidenţelor întrevederilor – nume, ore, locuri şi numere de telefoane pentru confirmări. Singur nu mai făceam faţă. Încurcasem deja câteva întâlniri. Nemaiştiind cu cine mă vedeam şi nemairecunoscând feţele unora cu care nu interacţionasem de decenii bune, i-am amestecat. Cea mai gravă situaţie a fost când am băut o cafea cu fosta vecină din Berceni, dar, în realitate, eram cu prietena mea dintr-a unşpea. Vina ar fi trebuit totuşi împărţită între noi! Tipa avea cam 134 de kilograme în plus faţă de liceu. Silfida din mintea mea se arăta acum în variantă de huidumă. Mă rog, când şi-a dat seama că o confund, mi-a ars un pumn în bărbie şi m-a trimis în lumea viselor. Tot răul spre bine însă – am primit o binemeritată pauză de odihnă şi nu am mai plătit eu consumaţia. Da, bătrâne, consumaţia! Fiind gazdă, achitam toate aceste escapade protocolare, de la inocentele cafele şi berici, la ospeţele pantagruelice impuse de către unii musafiri. Mă vedeam obligat să pun a treia parte din veniturile familiei deoparte, pentru a avea un buget satisfăcător al revederilor. Predictibil, şi soţia, şi fiica m-au părăsit. Am pierdut apartamentul de pe Calea Dorobanţilor. Am ajuns să locuiesc într-o garsonieră insalubră din Berceniul copilăriei mele. Mi-am zis la un moment dat, evident, că astfel nu se mai putea! Trebuia să iau măsuri. Prin urmare, când mă contactau, mai nou, amicii străinezi, le comunicam, scurt, că nu mă voi afla în Bucureşti pe perioada vizitei lor. Ce să vezi? Se pare că Dumnezeu pedepseşte aspru lipsa crasă de ospitalitate. Mă întâlneam, pe stradă ori în magazine, cu absolut toţi ăştia pe care încercam să-i fentez! Domnul mi-i aducea, consecvent, în cale, drept sancţiune pentru egoismul meu. Dacă doar s-ar fi supărat pe mine, pentru că îi minţisem, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar nu, se enervau cumplit când mă vedeau şi, aidoma huidumei, mă articulau cu sete! Mâncam deci bătaie cel puţin o dată pe săptămână înainte de pandemie (era totuşi, admit, mai bine, întrucât măcar nu mai cheltuiam bani ca în trecut: o luam pe cocoaşă şi, de bine de rău, scăpam). De când cu stările de urgenţă şi de alertă însă, prietene, sunt fericit. Soarele a răsărit şi pe strada mea. Nimeni nu mă mai deranjează. Mi s-au refăcut chiar şi oasele – fragilizate de la numeroasele cafturi…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi