Gunoaie & gunoaie

*

Silueta doamnei Clotilde Armand pare desprinsă din desene animate. Ea e într-o perpetuă agitaţie. Într-un permanent război pe viaţă şi pe moarte cu ceilalţi, dar mai cu seamă cu sinele său profund şi cu propria-i identitate.

Silueta ei oarecum suavă ne aminteşte că odată şi odată doamna Clotilde a fost cu adevărat o frumuseţe. Mai e, în anumite momente ale zilei, când lumina e ceva mai estompată, frumoasă şi acum. Mai cu seamă atunci când zâmbeşte întorcându-şi semi-profilul spre camerele de filmare, care par s-o urmeze pretutindeni.

Cândva, doamna Clotilde a fost o femeie, dar de ce zic eu femeie?, o fată, căci o fată a rămas şi acum, cu adevărat fermecătoare, desprinsă parcă din filmele de desene animate de pe vremuri. Ar fi putut interpreta oricând rolul principal din „Mica sirenă”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Alba ca zăpada şi cei şapte pitici” sau altele, la fel de savuroase. Chiar şi rolul cenuşăresei ar fi prins-o, desigur, de minune.

Intrarea în viaţa politică şi ambiţiile au avut un efect devastator asupra ei, schimbând-o în aşa măsură încât Clotilde de astăzi, în comparaţie cu Clotilde de ieri, e de nerecunoscut.

Faţa ei, deşi mai păstrează ceva din trăsăturile dulci de altădată, e schimonosită de un zâmbet greu de definit.

Orgoliile şi-au pus şi ele amprenta asupra gesturilor şi trăsăturilor sale. Iar caracterul pare că s-a schimbat şi el cu 180 de grade.

La ce i-a trebuit funcţia de primar doamnei Clotilde, nu ştiu. Probabil, că în forul său interior s-au produs anumite permutări şi gânduri deşarte de mărire, care au pervertit-o încetul cu încetul, astfel că tot ce a fost bun şi şarmant în temperamentul ei a devenit pervers şi rău.

Azi, doamna Clotilde, care şi-a pus ambiţia să sufoce acoperind de gunoaie cel mai select şi bogat sector al capitalei, ar putea interpreta cu succes rolul bătrânei Cruella de Vil, personaj dezarticulat din „101 de dalmaţieni” din filmul lui Walt Disney, care voia cu tot dinadinsul să-şi facă din puii de dalmaţieni o blană şic, împodobită cu pete pentru bal.

Doamna Clotilde are o ambiţie, într-un fel, similară. Ea doreşte să renunţe la prestaţia firmei „Romprest”, ce se ocupă de strângerea gunoaielor din Sectorul 1 al capitalei, pentru a ceda contractul unei alte firme de acelaşi profil. Corectă, dar mai scumpă sau poate mai ieftină. Deocamdată, doamna Clotilde nu i-a informat pe bucureşteni dacă taxele de salubrizare vor scădea sau vor creşte. De altfel acest lucru n-o priveşte. Între timp, străzile Sectorului 1 se acoperă de mormane de gunoi, pe care colcăie şobolanii, ce s-au înmulţit precum ciupercile după potop…

Ca întotdeauna, adevărul din această poveste trebuie să se afle pe undeva la mijloc. Cert este că serviciile de salubrizare din Sectorul 1 sunt de aproximativ 3 ori mai scumpe decât cele din alte sectoare. Se mai spune că acţionarii de la „Romprest” fac parte dintr-un fel de mafie ce a reuşit să semneze contract cu primăria pe 25 de ani! Prin urmare, oricum am lua-o, ceva trebuie schimbat.

Dacă e aşa, atunci adevărul, cu tot gunoiul său, începe să alunece spre partea doamnei Clotilde, iar în locul său, în curând, când gunoiul va fi ridicat, se va înălţa în locul fostului morman o mare minciună.

…Bine, bine, să zicem că doamna Clotilde are dreptate în privinţa gunoiului menajer. Dar ce te faci cu secvenţa sacilor adunaţi într-o secţie de votare a aceluiaşi sector, unde, după cum arată filmuleţul, au apărut la scurt timp după închiderea urnelor nişte „răuvoitori”, care lucrând sub acoperire şi dându-se drept ceea ce nu sunt, au avut menirea să compromită câştigarea alegerilor de către domna Armand?! Şi au făcut asta ca să-i oprească ascensiunea spre funcţia de primar general sau poate, de ce nu?, de viitor preşedinte al României.

Spuneţi-mi şi mie, cum o să poată ieşi doamna Armand cu faţa curată dintr-o afacere murdară?

O să iasă, o să vedeţi că o să iasă. Căci, spun unii, doamna Armand, în ciuda tuturor aparenţelor de personaj flu-flu, care pluteşte pe deasupra realităţii, nu-i altceva decât dracu gol, materializat într-o femeie vetustă, dar şarmantă ce poartă pe sub fustă un baston de mareşal.

Mă rog, astăzi, nu ştiu din ce pricină, scuturile care o apărau de atacuri au dispărut ca prin minune în umbră, iar doamna Clotilde a devenit o ţintă mobilă atât pentru prieteni, cât şi pentru duşmani.

Nu va dura însă mult şi zarva se va potoli, iar doamna Clotilde, lepădându-şi mantia cusută din blăniţe de şobolani îngrăşaţi cu gunoaiele bucureştenilor, va ieşi triumfătoare din valurile acestui război mediat purtat atât în aer, cât şi pe uscat la fel de curată precum antica Afrodita din spuma mării, zâmbindu-le contribuabililor atât de tandru şi atât de gingaş, încât toţi vor uita de zarvă şi o vor adula ca pe o zeitate bună…

În fine, poate că în ambiţia sa, doamna Clotilde e mânată de un ţel nobil. Poate că ea doreşte pe ascuns să stârpească şobolanii, cu scopul de a le oferi bucureştenilor câte un mic trofeu, drept recompensă pentru răbdarea infinită de care au dat dovadă, suportând cu stoicism şi gunoiul, şi mirosurile grele, un mic trofeu cum ar fi o urechiuşă, o gheruţă, câte un ochi de şobolan, sau câte o căciulită sau un manşon cusute din pieile de rozătoare.

Dincolo de aparenţe, de mahalaua care o înconjoară, doamna Clotilde, în esenţa ei, e o fiinţă mlădioasă şi plină de farmec, care emană nobleţe princiară chiar şi atunci când calcă prin noroi. Deşi e inginer de meserie, prestaţia ei politică să fie mai apropiată de poezie, chiar de poezia avangardei, doamna Armand părând a fi o soră mai mică a maşinii de cusut a contelui de Lautréamont (nu trebuie să uităm că doamna Clotilde are o descendenţă pe jumătate poetică, pe jumătate nobiliară, bunica paternă a Clotildei Armand a fost verişoară primară cu scriitorul Jean Giraudoux, iar bunica maternă – fiica contelui de Champs de Saint-Leger) sau o verişoară nu prea îndepărtată a lui Urmuz.

În ce mă priveşte, mărturisesc că doamna Clotilde, în ciuda campaniei de defăimare şi a tunurilor ce bat în direcţia ei, rămâne un personaj enigmatic şi plin de farmec neaşteptat, chiar şi atunci când se află într-o ipostază nu prea plăcută. Zâmbetul ei mă face să uit de toate necazurile şi mizeriile vremurilor pe care le trăim şi să mă gândesc la poezie şi la copiii ei.

Trăiască doamna Clotilde, eu, unul, sunt de partea ei.

*

Dar uite că ne-am luat cu vorba despre Bucureşti şi am uitat de lucruri mult mai serioase legate de Iaşi. În curând, pe 30 iunie, urmează să comemorăm 80 de ani de la masacrul evreilor din Iaşi. Vom aborda colateral acest subiect, translându-l într-un alt spaţiu, mult mai larg, cel al lagărelor de concentrare.

Ororile din lagărele de exterminare naziste nu s-au stins odată cu dezafectarea lor. Ele au continuat şi după. Prin locurile pe unde mai bântuiau umbrele victimelor torturate la Auschwitz, la Dachau, la Buchenwald ş.a., au apărut, la scurt timp după terminarea războiului, căutătorii de comori.

În timp ce la Tribunalul de la Nürnberg erau judecaţi înalţii reprezentanţi ai Reich-ului şi medicii care au făcut experienţe sinistre supunând prizonierii la torturi inimaginabile, noaptea fostele locuri de exterminare erau bântuite de bande înarmate, care, răscolind la rădăcinile copacilor, căutau aurul ascuns de victimele atrocităţilor regimului nazist.

De obicei supraveghetorii erau foarte atenţi la toate mişcările prizonierilor pe care îi duceau în camerele de gazare. Ştiau că aceştia din reflex aveau tendinţa să îngroape bijuteriile de aur la rădăcinile copacilor sau să le înghită, crezând astfel că aurul lor să nu ajungă în mâinile ofiţerilor nazişti.

Însă maşinăria de exterminare germană funcţiona foarte precis şi aurul era în mare parte recuperat după ce trupurile prizonierilor erau arse în crematorii. Ofiţerii dăduseră ordin ca cenuşa să fie mai întâi cernută cu grijă şi apoi încărcată în camioane şi aruncată în râurile din apropiere. Odată ce era „fructificat” până şi părul victimelor tunse chilug înainte de supliciu (părul fiind folosit ca materie primă pentru fabricarea curelelor de transmisie de pe submarinele aflate în dotarea marinei de război naziste), cum credeţi că aparatul birocratic al Reich-ului ar fi lăsat ca aurul ascuns în măruntaiele prizonierilor să-i scape printre degete? Nu, maşinăria de exterminare nazistă lucra la eficienţă maximă!

Şi, totuşi, o parte din aur a rămas ascuns în diferite locuri ale lagărelor de concentrare. Era aurul ultimilor prizonieri executaţi în grabă de nazişti înainte de căderea Germaniei. Naziştii nu au luat cu ei decât grosul. Mărunţişul a rămas acolo. Căutătorii de comori ştiau asta. Şi în ciuda interdicţiilor, apăreau ca nişte stafii noaptea, răscolind cu mâinile lor cenuşa ce se transformase într-un fel de pastă sinilie.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist