L-am ucis pe Paco!

Microteatrul concurează serios cu serialul. Deşi persoanele care ar prefera serialele TV nu ar trebui să difere foarte mult ca tipologie de cele care ar urmări doar microteatru, în ceea ce priveşte nevoile estetice, distincţia esenţială dintre cele două categorii este aceea că cei care dedică ore, zile, săptămâni întregi urmăririi de seriale TV au foarte mult timp la dispoziţie, în timp ce spectatorii care optează pentru microteatru nu au foarte mult timp la dispoziţie pentru relaxare. Chiar mai puţin timp liber decât cei care ar alege un film sau un spectacol de teatru online, dintr-o paletă largă de posibilităţi. Tocmai de aceea, în cazul microteatrului intervine un final deschis, suspansul, neveridicul, o forţare a limitelor esteticului.

Până la urmă, un spectator care alege între un film şi un serial TV, în favoarea celui din urmă, are evident mai mult timp liber decât un spectator care alege în favoarea celui dintâi, adică filmul. O anumită lentoare face ca un serial TV să se deruleze în ritmul propriu vieţii obişnuite, numai că se accesează poveşti de viaţă diferite de cele în care privitorul este captiv, un parcurs şi un scenariu diferite, captivante tocmai prin simplul fapt al deosebirii de scenariul curent, din care privitorul evadează, lucru care pe unii îi poate scoate din rutină în egală măsură cum pe alţii îi poate scoate din ale lor o discuţie despre viaţa celorlalţi.

Succesiunea alertă, dinamismul peliculei e de preferat pentru cei care încă au timp la dispoziţie pentru încondeieri cotidiene ale celorlalţi. Filmul doar îi repoziţionează existenţial, într-un spaţiu şi timp mitologic; sacralitatea celor din urmă e discutabilă în special în ceea ce priveşte calitatea acestui nou timp astfel accesat, dar nu ca utilitate. Filmele alese de cei din urmă ar putea să nu fie de acţiune. Aşa cum cineva vede un film de artă, altcineva ar putea viziona online un spectacol de teatru cu pronunţată tentă estetică sau unul superficial, după gust. Tempoul spectacolelor de teatru nu e nici cel al serialelor, nici cel al filmelor, fie ele de acţiune sau alte genuri cinematografice, doar că spectacolele de teatru pot fi, la rândul lor, de artă sau mai puţin spre deloc, servind altor scopuri (teatru politic, social etc.) sau nici măcar.

În fine, microteatrul pare a deveni un tip favorabil pentru cei care nu au nici timp pentru clevetiri, dar nici dispoziţie pentru marea artă, pentru cei care vor doar o oază de relaxare, echivalentul unei scurte descinderi la mall sau pentru care să aloce chiar şi mai puţin timp decât o ieşire oarecare, în orice caz ceva ce devine posibil cu un simplu click, fără prea mult efort. Nevoia de acţiune şi gustul estetic ar trebui cumva satisfăcute. Prima, prin acele trucuri de care vorbeam mai sus, cel de-al doilea chiar şi prin faptul că spectacolul ajunge sau nu să împlinească nevoia de frumos a celui ce priveşte, într-un raport strâns cu timpul de care dispune. Cu alte cuvinte, un astfel de spectator ar face rabat de la pretenţiile de urmări doar spectacole de mare valoare artistică, doar dacă e îndeplinită condiţia de timp, dar şi cea de spaţiu, adică dacă se ţine cont de faptul că nici nu dispune de prea mult timp, nici nu e foarte dispus să se deplaseze.

Revenind, L-am ucis pe Paco!, în regia lui Ricard Reguant, cu Victoria Cociaş, Medeea Marinescu, Ştefana Samfira, arată cât de puţin reuşesc oamenii să se cunoască, chiar dacă e vorba de prieteni, ca în cazul de faţă, cum nu bărbaţii neapărat, ci oamenii în general sunt nişte dobitoci (ca să folosim replica unuia dintre cele trei personaje), că prietenul la nevoie se cunoaşte şi că niciodată să nu spui „niciodată” (vorba unei zicale englezeşti). Cele trei prietene exprimă emoţii de recunoscut în vârtejul care ne-a cuprins pe toţi în această perioadă.

Numai că justificarea acestor emoţii, prin scenariul construit, este exagerată pentru a reuşi să creeze perplexitate cât mai rapid şi cu cât mai puţine mijloace: una dintre ele, care ne-am fi aşteptat să fie protagonista, dar nu e, a avut aventuri cu foştii soţi ai celorlalte două, dintre care una şi-a ucis soţul abuzator recent, iar cealaltă cu ceva timp în urmă. Protagonista de suprafaţă e cea care şi-a ucis soţul recent, iar protagonista reală – cea care şi-a ucis soţul demult, servindu-l turiştilor, zărilor, dorinţelor sale din timpul vieţii sub forma chiftelelor de pui, meniul casei restaurantului deţinut.

Reţeta existenţială nu e credibilă şi creează suficiente discrepanţe între joc actoricesc, atmosferă de ansamblu şi excentricitatea, de altfel nu tocmai imprevizibilă, de scenariu. În fine, e ca şi cum ai auzi ceva sinistru relatat printre sughiţuri de râs pentru că acel ceva, întunecat şi bizar, are şi o doză de ridicol, de absurd poate. Nu e tocmai ieşit din comun ca oamenii, la ceas de seară, să iasă din rutină prin poveşti urbane. Poveştile respective sunt în acelaşi timp incredibile, pentru că imposibile, dar şi înspăimântătoare. Umor negru şi un final deschis. Dacă serialele relatează cu lux de amănunte, iar filmele derulează scenariul rapid, microteatrul nu face nici una, nici cealaltă. Microteatrul doar aruncă o petardă ce poate stinge pe moment nevoia de schimbare a dominantei existenţiale sau estetice.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)