Lehamitea

„Aceşti oameni nu au încredere în televiziune, dar nu au încredere nici în internet… Aşa că propaganda televizată nu funcţionează cu ei, dar nici orice fel de propagandă anti-război sau discurs de opoziţie nu funcţionează cu ei, pentru că pur şi simplu nu sunt interesaţi de nimic de ce are legătură cu politica sau cu problemele economice sau cu valorile generale sau cu orice altceva care nu îi afectează în mod direct… Online, astfel de cetăţeni caută videoclipuri despre vânătoare, pescuit, gătit, prezentări de modă, animale şi altele similare.”

E un citat dintr-un sociolog rus, Boris Kagarliţki, citat la rândul său de Sorin Ioniţă, directorul Expert Forum, într-o postare recentă pe contul său de Facebook.

Sociologul estimează că „masa loială, dar pasivă, a cetăţenilor ruşi care se consideră «în afara politicii» şi se concentrează asupra propriilor vieţi, considerând că războiul nu este treaba lor” este undeva pe la 80 % şi că în opinia lui Putin, „un bun cetăţean este un cetăţean pasiv, care nu se implică în nimic”.

Citind afirmaţiile de mai sus ale sociologului rus am avut sentimentul că, aproape fără nicio nuanţă în plus sau în minus, observaţiile lui despre poporul rus ni se potrivesc şi nouă, românilor, dar şi lumii noastre de azi, în general. Că suferim cu toţii, de ceva vreme, de ceea ce aş numi cu un cuvânt mai neaoş lehamite. Că nu ne mai interesează şi nu ne mai pasă de nimic ce depăşeşte orizontul vieţii de zi cu zi, că a cam dispărut preocuparea pentru un sens mai larg decât cel al satisfacerii nevoilor imediate.

Fenomenul nu e totuşi recent şi nici nu a apărut peste noapte, iar unul dintre indicatorii cei mai relevanţi urmăriţi în timp e prezenţa la vot. La noi şi cam peste tot în lumea democratică dezvoltată. De cel puţin două decenii, absenteismul creşte constant, iar acest lucru, dincolo de orice explicaţie, te duce automat cu gândul la un singur lucru: tot mai puţini oameni cred că votul mai contează şi, deci, că mai au vreo putere reală în a schimba sau măcar influenţa politicul şi deciziile celor care-i conduc, al clasei politice în general. E mai mult decât o criză de încredere în clasa politică, a indiferenţă, e lehamite.

Sigur, tentaţia unora, exprimată de altfel destul de des, e să dea vina pe „popor”. Facil, ieftin şi irelevant. Ce contează cu adevărat e că, dincolo de orice etichetă ai pune pe fruntea „poporului”, lehamitea de care vorbesc produce consecinţe. Reale, grave şi pe termen lung. Această senzaţie, tot mai generalizată, că nimic nu mai contează, că tot ce ne-a mai rămas e să ne trăim aici şi acum viaţa, că viitorul a devenit o gaură neagră, un abis de la care trebuie să-ţi întorci privirea ca să nu te înghită, paralizează tot. Pe noi, victimele ei, a lehamitei, viaţa socială în general şi, la limită, viaţa pur şi simplu.

Reversul e dramatic, iar curând poate deveni tragic. Lehamitea permite unei minorităţi rapace, lacome, avide de putere să ne decidă viitorul după propriul ei plac. Iar semnele deja se văd. Lumea e tot mai puţin dependentă de voinţa popoarelor, a majorităţilor şi tot mai mult la discreţia unor aşa numite „elite”. E un nou ev-mediu, în care o clasă supra-pusă, în mare măsură ereditară, subţire şi în mare parte super-bogată , decide peste o masă amorfă de supuşi şi vasali paralizaţi de lehamite. Rusul de azi de sub Putin seamănă tot mai mult cu noi ceilalţi din lumea zisă civilizată. Pentru că şi pentru ai noştri care ne decid viaţa „un bun cetăţean este un cetăţean pasiv, care nu se implică în nimic”. Doar că nu suntem încă în război. Dar nici departe, probabil.