Linişte! România doarme!

Amu cică era un călugăr în pustie. Şi pe călugăr îl înconjurase o legiune de draci, care încercau să-l ispitească şi să-l ducă în păcat: ba cu muieri sulemenite, ba cu băutură, ba cu cine ştie câte. Însă pustnicul se ţinea cu credinţă mare. În altă parte era o mănăstire, iar mai marii drăcărimii trimiseseră acolo drept ispititor un singur drac. Stătea dracul la poarta mănăstirii şi-şi cântărea coada de plictiseală. „Băi, dracilor, da' proşti mai sunteţi! le-a spus cineva. Aţi trimis o legiune de demoni la un biet pustnic, pe când la o mănăstire de sute de călugări aţi trimis doar un singur drac. Păi, treabă-i asta?” „Uite, ce-i – i-a răspuns o înaltă spurcăciune drăcească – la mănăstire nu avem nici o problemă, că ăştia au luat-o deja pe calea pierzaniei, pe când pe cel din pustie nu putem să-l doborâm nici cu o legiune de vicleni şi viclenii.”

Să extrapolăm situaţia la România de azi. Oricine constată, fără să fie „analist”, că numărul „băieţilor deştepţi” care „fentează” Statul este legiune, iar acest număr este mai mare decât al băieţilor deştepţi care ar trebui să apere Statul. Aşa că toate vicleşugurile spurcăciunilor care fură România se îndreaptă împotriva acelor puţini „drepţi” care ţin sus steagul credinţei unei Românii neprihănite: Iohannis, Kovesi, câte-un procuror ici, câte-o procuroare dincolo, unii poliţişti care se încăpăţânează să rămână cinstiţi. Toţi hoţii şi cozile lor de topor de genul ministrului Toader sau al imundului Ciuvică se dau de-a cura-n cap să le găsească vreo chichiţă sau să le slăbească prerogativele. Lui Iohannis, de pildă, vor din nou să-i diminueze puterea în stat, căci un preşedinte slab este garanţia păstrării status-quo-ului în jurul unui centru debil, unde să se poată face toate jocurile. Asta după ce deja Băsescu, în al doilea mandat, reales la limita suspiciunii de fraudă şi demonetizat intens în mass media, a fost pus cu botul pe labe.

Am pomenit de ministrul Toader. Nu este o excepţie. Doamna Dăncilă, Primul Praz al ţării, de fapt clasa politică în ansamblul ei, se află cufundată până la gât în infracţionalitate sau este o interfaţă a infracţionalităţii din spatele scenei, acolo unde se fac jocurile marilor afaceri veroase. Presa liberă nu poate să scoată la iveală decât vârful aisbergului. Ceea ce reuşeşte să depisteze DNA-ul este doar o mică parte din aceste afaceri; doar când marile reptile rapace se lovesc mortal coadă în coadă şi se dau gât în gât. Cei care ar trebui să decidă, politicienii, nu fac decât să respecte limitele jocului, care se desfăşoară dincolo de perdelele înşelătoare ale declaraţiilor şi trombonelilor politice, perdele de fum pentru păcălirea mulţimii. Căci o Românie liniştită, dormitândă, purtând voaletă de cucoană simandicoasă este idealul hoţilor. 

Deci, să nu ne îmbătăm cu apă rece, să nu ne lăsăm narcotizaţi de televiziunile mincinoase: În România politicul este doar o prelungire a economicului subteran. „Logodna” dintre ideologic şi economic este extrem de profitabilă pentru toţi: de la Dragnea la Alexander Adamescu, de la Ghiţă la Voiculescu. Iar oamenii decorativi şi exotici ca alde Dăncilă sau Daia nu fac decât să fie paravanul, interfaţa de care am pomenit mai sus, în care mai pot crede doar proştii şi idealiştii (care sunt destui, din păcate). Şi încă ceva. S-a spus, dar nu s-a spus îndeajuns: Oamenii ăştia de afaceri, cei mai mulţi dintre ei, nu se pricep la afaceri decât în măsura în care sunt dotaţi cu viclenia necesară căpuşării Statului. În afară de viclenia carnivoră, nu posedă mai nimic: spiritual sunt tabula rasa, intelectual sunt la nivelul unor cimpanzei descurcăreţi, reuniunile lor sunt plictiseli de moarte în grup, iar petrecerile primitive (la care un om sărman s-ar sătura numai cu aperitivele) te duc cu gândul la faptul că Darwin a avut totuşi dreptate.

Când totuşi marii hoţi ajung pe mâna justiţiei, în cel mai rău caz fac o puşcărie de operetă, în condiţii de superlux, pe care majoritatea românilor nici nu le visează. Însă greu ajung la puşcărie! Inventivitatea infractorului român nu are limite şi a depăşit demult bunul simţ şi măsura. Îţi aminteşti, bunăoară, cititorule, afacerea cu marii infractori deveniţi peste noapte scriitori. Dar sunt multe alte portiţe de scăpare pentru marele corupt român: o Constituţie confuză, care poate fi interpretată în fel şi chip, după nevoi, o justiţie cu disfuncţionalităţi incredibile, o legislaţie de care oricine poate trage ca de un gumilastic, un ANAF deja cucerit de corupţi etc. Aceste realităţi volatile permit celor care fac averi fabuloase din nimic să se strecoare pe lângă lege. De pildă, trec averea pe numele neamurilor, a finilor, a cumetrilor, lasă ceva acolo şi pentru offshore (hm!), iar ce rămâne dau la avocaţi. Ca să-ţi dai şi mai bine seama de tipul de stat suprabirocratizat, care lucrează în favoarea infractorilor, uită-te la prosperitatea avocaţilor şi notarilor, cel mai clar semn că România trăieşte la limita infracţionalităţii.

Aceasta este starea de astăzi a României pe care cei ce o fură o doresc somnolentă, apatică, fără conflicte. O castă economică şi politică hrăpăreaţă împresoară prin diverse mijloace ce a mai rămas din România curată. O ţine în laţ prin diverse mijloace. Poporul este din ce în ce mai deznădăjduit, din ce în ce mai istovit şi apatic. Pe de altă parte, mulţi dintre cei care lucrează în exterior au acum la dispoziţie anumite comodităţi şi înlesniri, aşa că rămân pasivi la răul social din ţară, se dau la fund şi se cramponează de măruntele lor bunuri lumeşti, mai ales că „tradiţia” laşităţii naţionale e străveche. Nu se adună să protesteze, înghit nedreptăţile. Îi doare inima, dar închid ochii la jaful din ţară. Iar omul providenţial, dintotdeauna aşteptat de români nu mai vine. Şi nici n-are cum.        

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video