Lovitura de stat de la Iași împotriva Unirii, condusă de Rusia și Mitropolitul Moldovei. Sute de morți

Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune. Evenimentul, pus la cale de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași și al clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit ruperea Micii Uniri și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin divizarea celor două provincii românești în state separate. Situația a fost salvată de intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de preoți, puseseră stăpânire pe oraș.
 

Luptele date la Iași în 3 aprilie 1866 reprezintă printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existenței sale. În orașul moldovean a fost o bătălie în sensul propriu al cuvântului: mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane, șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, sute de morți și alte sute de răniți.

Deși importante, evenimentele tragice petrecute pe 3 aprilie 1866 la Iași sunt eludate – din motive evidente – de istoriografia română. Cazul le este bine-cunoscut istoricilor, dar aceste întâmplări nu răzbat către publicul larg. Episodul ar demitiza un trecut mai tulbure decât sunt dispuși oamenii să accepte privind împrejurările în care s-a făcut fuziunea Moldovei cu Țara Românească.

Adevărul este că Mica Unire din 1859 n-a încântat, în realitate, chiar pe toată lumea din cele două provincii românești. Unele categorii de populație au ieșit atunci în pierdere, clerul ortodox a fost foarte departe de rolul liantului care leagă poporul, propagând mai degrabă resentimente, xenofobie și învrăjbire între munteni și moldoveni. Oportuniștii abundau atunci, la fel ca și acum, în timp ce conștiința națională lipsea cu desăvârșire în cazul multor locuitori.

Supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor puse la cale în stradă. Relevant este, în context, amănuntul că înăbușirea insurgenței de la Iași a fost ordonată și condusă fără ezitare, de la fața locului, chiar de un boier moldovean: Lascăr Catargiu, liderul Partidului Conservator și priceputul premier de mai târziu.

Contextul: cum s-a ajuns, după 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românescsă atârne de un fir de ață

Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent să destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitură de stat dejucată în ultima clipă la Iași, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, răscoale, greve și agitații. În primăvara lui 1866, cu sprijinul unor boieri trădători și al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Țarist a pus la cale mișcarea secesionistă soldată cu carnagiul de la Iași
Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale „cu bani rusești” într-un moment-cheie, de maximă slăbiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunării. După 7 ani tulburi, marcați de instabilitate internă, lovituri de stat, asasinate și atentate, corupție, reforme extraordinare, dar haotice și clar nepotrivite cu nivelul de dezvoltare a națiunii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fusese silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice (cunoscută, din acest motiv, sub numele de „Monstruoasa coaliție”).

Cuza, care în momentul alegerii sale ca domnitor, în ianuarie 1859, acceptase ideea că va rămâne în funcție doar până se va ivi posibilitatea de a aduce pe tron un domnitor străin, și-a schimbat punctul de vedere pe parcurs și, pe 2 mai 1864, dăduse o lovitură de stat prin care instituise un regim personal. Liberalii radicali (“roșiii” – cum erau cunoscuți în epocă) și conservatorii au făcut atunci o alianță bizară și contra naturii, silindu-l pe domnitor să renunțe la tron.

În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicării în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 și plecat din țară două zile mai târziu – a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei.

Noua conducere a făcut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor străin. O altă soluție era imposibil de găsit din cauza rivalităților interne și a complotului puterilor vecine – în special Rusia.

În final, după o epopee incredibil de lungă, tensionată și cu răsturnări de situație uneori tragicomice (care l-au și inspirat pe Caragiale, dealtfel, în piesele sale de teatru), s-a ajuns la soluția principelui german Carol de Hohenzollern.

Puterile Garante au cerut ca, în locul lui Cuza, să fie pus un domnitor român, menționând că, dacă moldovenii doresc acest lucru, se pot separa. Rusia a intrepretat mesajul ca pe o slăbiciune a Occidentului și a acționat imediat

Locotenența Domnească aflată la conducerea Principatelor Unite în intervalul februarie – mai 1866: colonelul Nicolae Haralambie (reprezentând Armata), boierul moldovean Lascăr Catargiu (din partea conservatorilor) și revoluționarul mason muntean Nicolae Golescu (din partea liberalilor). Lascăr Catargiu, care conducea Locotenența, a avut tăria de a înfrunta amenințarea rusescă și de a ordona, pe 3 aprilie 1866, ca armata să deschidă focul împotriva conaționalilor săi moldoveni. Ulterior, Catargiu va fi un excelent premier, care în timpul marii guvernări conservatoare (1871-1876) va reuși să stabilizeze țara pusă pe un butoi cu pulbere de liberali

Nominalizarea lui Carol vine pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru labilul stat român aflat, de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă. Locotenența Domnească dă o proclamație în care anunță că prințul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomandă populației alegerea sa. Totul urmează a se decide printr-un plebiscit.

Anunțul este îndrăzneț și sfidează ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimiseseră la București un comunicat dur: „Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean (…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”.

Pericolul este, așadar, maxim. Rusia, care încercase și în 1859 să submineze unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi stătuse în spatele unor greve, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slăbiciune și o undă verde pentru destrămarea noului stat.

Surprinzător, președinția Conferinței Marilor Puteri care oferă această oportunitate de rupere a unirii este deținută chiar de Franța, până acum principala susținătoare a actului din ianuarie 1859! Explicația acestei întorsături diplomatice este oferită de istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa, „Istoria loviturilor de stat din România”: „Ieșeau la iveală adevăratele interese strategice europene ale împăratului Napoleon al III-lea, care încercase să creeze un stat tampon între Rusia și Turcia, în beneficiul acesteia din urmă. Instabilitatea internă a României îl făcuse să renunțe la proiect, considerându-l, alături de alte planuri revoluționare – cum era insurecția emigrației ungare –, un eșec ce nu mai putea fi evitat (…)”.

Marele noroc al României este însă apariția pe firmamentul european a noii puteri în fulminantă ascensiune, Germania. Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, oferă involuntar o nouă șansă țării românești create în 1859, în timp ce-și urmărește propriul interes, extinderea sferei de influență în „problema orientală”. Bismarck susține venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea evenimentelor de așa natură încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.

Dar Germania nu e singurul actor străin implicat pe scena românească. Rusia, credincioasă lungii sale tradiții de a-și exporta influența prin exploatarea disensiunilor existente în celelalte state, consideră că acesta e momentul prielnic să rupă unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Pentru asta, rușii pun la lucru agentura din țară, pregătesc un scenariu separatist în Moldova și finanțează agitatori, activând inclusiv preoțimea ortodoxă.

Mișcarea separatistă brusc revigorată cu ajutor rusesc mizează, așadar, pe „conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic”, după cum descrie Alex Mihai Stoenescu situația la momentul aprilie 1866, și pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta țării urmează să se decidă în doar câteva zeci de ore.

Insurecția de la Iași a venit într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se obișnuiseră unii cu ceilalți. Unele categorii sociale ieșiseră în pierdere după Unire, iar agenții Rusiei au profitat ca să amplifice tensiunile
În țară, Locotenența Domnească fixează blebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor.

Simultan, însă, la Iași se declanșează insurecția antiunionistă. În acest caz, trebuie spus că Rusia nu face decât să exploateze o serie de nemulțumiri și fricțiuni care apăruseră deja între munteni și moldoveni, în cei 7 ani de domnie a lui Cuza.

Mulți dintre locuitorii Iașiului sunt profund nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor pierde din influență și perspectivă. Tensiunile sunt mari, iar memoria unei alte răscoale antiunioniste, care avusese loc în 1862, e încă proaspătă printre ieșeni. Nici la București lucrurile nu stau cu mult mai bine. În orașul valah, funcționarii pe care Cuza i-a adus din Moldova și cu care acesta a umplut funcțiile de conducere sunt întâmpinați cu ostilitate.

A. D. Xenopol relatează aceste tensiuni citând un articol din presa străină: „«Le Memorial diplomatique» din Viena reproduce o corespondență din București în care se spune că «Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au năvălit în toate funcțiile și care tratează pe munteni ca biruitori, adăogând că dacă ar fi să reînceapă chestia Unirei, aceștia nu ar mai vota niciodată cu dânsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dădeau în moldoveni, neamul domnitorului”.

Pe acest fundal, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de numeroși „idioți utili” din pătura de mijloc și din preoțime, Rusia pregătește terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii.

COntinuarea, pe colectionaruldeistorie