Make Romania Great Again!

Iată că America a fost patru ani din nou grandioasă (great), şi s-a dezumflat brusc într-o săptămână odată cu atacarea huliganică, primitivă a Capitoliului din Washington de către proprii cetăţeni. Americanii trebuie să se fi simţit ca în vremurile bune în mandatul Trump, de aici protestele. Aşa merg lucrurile, cel puţin la nivel declarativ.

Ideea întregului slogan trumpist („Make America Great Again” – „Faceţi America grandioasă din nou”) era că mulţi au recunoscut în perioada contemporană o decădere faţă de anumiţi ani din trecut în care SUA erau cu adevărat pe val, cea mai grozavă ţară dintre toate, şi au vrut o restaurare a respectivei condiţii. S-au făcut multe cercetări pe această temă, în special în timpul campaniei electorale a lui Trump. Au fost diverse opinii care susţineau perioade diferite din istoria SUA când lucrurile au mers ca pe roate sau destul de mulţumitor că, deh, niciodată nu poate fi chiar perfect, uneori era sclavie, alteori discriminări, şomaj, ba câte un KKK, ba câte un Război Rece, ba câte un atac terorist care scădea nivelul de securitate al ţării, fericirea cetăţenilor ş.a.m.d. Ce decurge de aici e că americanii simt totuşi că au existat perioade cel puţin mulţumitoare de la înfiinţare până în prezent. Va urma o decădere sub Biden sau acesta va ridica şi mai sus ştacheta, stabilind un nou record? Vom vedea.

Mă întrebam cu această ocazie, privind la imaginile cetăţenilor nostalgici ai gloriei trecute care invadau şi distrugeau tot ce întâlneau în cale prin Capitoliu, şi care îşi făceau, inevitabil, selfiuri cu marile lor realizări din acel moment, dacă acelaşi lucru ar putea fi valabil şi cu noi, românii: a fost vreodată România noastră grandioasă, a fost vreun moment din istorie la care ne putem raporta şi care poate fi luat drept exemplu de reuşită, de „aşa da”? Poate cineva spune că o anumită perioadă a fost cea mai apropiată de nivelul albastru al satisfacţiei dintre toate? A existat un moment la care să ne raportăm şi să zicem: „Nu mai e cum a fost atunci când eram cei mai şmecheri, când călăream valul, când eram temuţi, respectaţi, apreciaţi la adevărata valoare”? Să putem face ca la un computer care o ia razna, să apăsăm pe un buton şi să revenim la ultima dată de restaurare când totul, sau aproape totul, mergea aşa cum trebuie.

Haideţi să scociorâm prin tomberonul istoriei.

Având în vedere că România ca ţară unitară a apărut în 1859 (1861 mai exact), odată cu alegerea lui Al. I. Cuza drept unic domnitor al celor două principate (Ţara Românească şi Moldova) putem spune că am trăit până acum sub patru regimuri distincte: dinastia Cuza, dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, Republica sub comunism şi Republica sub democraţie. Din toate aceste patru ere o excludem pe ultima pentru că e clar că nu suntem mulţumiţi cu ea. Nimeni nu e mulţumit de prezent şi toţi sunt nostalgici după o Românie „cum era odată” deducând de aici că momentul fericirii a fost undeva în cele trei perioade rămase de mai sus. Excludem, de asemenea, şi viitorul pentru că acesta e mereu cel mai prost dintre toate, lucrurile părând că se degradează în continuu de la Adam şi Eva până în prezent…

Pe vremea lui Cuza (1859-1866) era un sentiment euforic al unirii şi schimbării, ţăranii au prins aripi şi s-au revoluţionat din temelii sistemele legislativ, administrativ, educativ. Restul proaspeţilor cetăţeni români însă nu au pus botul. Burghezii, boierii, biserica, intelectualitatea au ajuns să îl urască pe domnitor cu toată camarila şi ideile lui creţe. Prin urmare cade şi această perioadă înapoi în lada de gunoi alături de prezent şi viitor.

Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1947), în special prin regii Carol I şi Ferdinand I, a adus un plus de încredere proaspetei ţări, culminând cu Marea Unire din 1918 când România şi-a lărgit considerabil graniţele. Cu toate astea majoritatea populaţiei de atunci, care era reprezentată de ţărani, au dus-o foarte prost, mizeria, lipsa de educaţie, înapoierea şi sărăcia fiind o pandemie continuă în mediul rural pe întreaga perioadă. De asemenea, cele trei provincii româneşti unite deveneau din ce în ce mai inegale, puterea politică şi economică concentrându-se înspre sud, în special la Bucureşti.

România a început să fie recunoscută internaţional şi apreciată mai ales în timpul Războiului de Independenţă (1877) şi al celor două Războaie Mondiale când a dovedit că poate fi puternică şi determinată, şi că poate face lucruri demne de laudă. Nu era perfect, dar era ceva, nu putem elimina cu totul această perioadă de 81 de ani având în vedere că a fost un progres faţă de cea dinainte, aşa că o punem deoparte.

Comunismul (1947-1989) a fost ca un fel de injecţie cu adrenalină în trupul obosit de trei războaie al României. Totalitarismul socialist a reuşit în 42 de ani să schimbe cu totul faţa ţării şi într-un ritm nemaiîntâlnit. Organizarea aproape militărească şi echilibrată a tuturor provinciilor şi straturilor populaţiei, indiferent de mediul cultural, tradiţional, etnic etc. a făcut ca peste tot să existe o dezvoltare uimitoare. Au apărut oraşe noi, fabrici, uzine, economia creştea în fiecare cincinal, educaţia era organizată la sânge, la fel şi sănătatea, am devenit producători şi exportatori importanţi de utilaje, maşini, produse agrare ş.a.m.d. Ţărănimea şi orăşenii erau trataţi la fel. În anii ’60-’70 – aici majoritatea celor care au trăit în acea perioadă sunt de acord – România părea aproape un Rai. Era mâncare din belşug, curăţenie, ordine, staţiunile erau pline de români fericiţi, cultura şi economia prosperau, eram respectaţi în lume, trăiam un stil de viaţă aproape occidental în adevăratul sens al cuvântului. Ceauşescu a făcut vizite oficiale în SUA, Marea Britanie, Italia, Franţa, China şi în multe altele, peste tot fiind primit cu laude şi mare onoare. Toate astea erau fără precedent în istoria ţării. Era clar că se trecea printr-o culme istorică. Dacă n-ar fi fost declinul din anii ’80, închisorile, torţionarii, abuzurile încuviinţate pe linie de partid, această perioadă ar fi avut toate şansele să fie cea mai înfloritoare şi fericită din istoria României şi poate că ar fi dăinuit şi azi.

Aşadar, în concluzie, avem de ales între momente de avânt şi prosperitate din perioada regelui Carol I, Ferdinand I şi Ceauşescu (anii ’60, ’70). România de după Revoluţia din ’89, deşi e dominată de semnul democraţiei, cam totul rămâne doar pe hârtie (prosperitatea, siguranţa, dezvoltarea economică şi socială, caracteristici teoretice ale regimului amintit fiind doar iluzii deşarte) şi nu depăşeşte, din păcate, cele două perioade bune din trecut. A face România grozavă din nou înseamnă revenirea cel puţin la un nivel din acele vremuri.

Au trecut deja peste 30 de ani de încercări cu progrese slabe, spre nule, mai rezistăm un pic şi cred că e timpul să trecem din nou la monarhie sau comunism… Democraţia nu e pentru noi.

Briscan Zara este scriitor şi publicist