Nicolae Iorga sau vocaţia măreţiei

Cei doi s-au cufundat ca nişte budişti în trecut (parafrază după Sărmanul Dionis), căutând miezul şi sensul duratei, acea miraculoasă „sinteză de trecut şi viitor” (Al. Zub), precum „pădurea într-un sâmbure de ghindă” (Eminescu). Comun celor două genii emblematice „este efortul de cuprindere totală, sintetică a duratei, fiindcă numai o astfel de compresiune poate îngădui raporturi corecte între faptele trecutului” (Al. Zub).

Cultura noastră părea a fi condamnată la statutul de fragmentarium, până la apariţia celor doi. Ne lipseau operele majore menite să descifreze şi să pună în lumină geniul unei naţiuni. Pentru că nici o naţiune nu primeşte botezul măreţiei în lipsa unei culturi majore. Desigur, nici Eminescu, nici Iorga nu reprezintă un început absolut. Sinteza lui Iorga era prefaţată de un spirit confin precum D. Cantemir, de un înflăcărat al mântuirii noastre, precum Bălcescu, de un erudit ca B.P. Haşdeu şi de un profesionist al rigorii metodice, precum A.D. Xenopol. Dar era nevoie de mai mult, pentru a înălţa istoriei românilor templul de referinţă al identităţii noastre. N. Iorga a apărut în istoria noastră atunci când trecutul trebuia să lovească în prezent, precum clopotul de aramă. Tânăra naţiune română îşi avea rădăcinile într-un popor vechi şi statornic; statul modern era începător (avea doar 12 ani în anul naşterii lui Iorga) şi traversa crizele de creştere instituţională pe care orice organism nou le cunoaşte; dinastia străină abia dacă îşi făcea loc în peisajul nostru oriental. Ceva nu se lega, între deprinderile noastre moştenite şi regulile aspre ale timpului nou. Cum să faci acordul fin între un popor cu accente orientale şi noul ideal de viaţă pro-occidental? Politica poate lucra pe acest tărâm doar până la un punct. Însă marele acord trebuia finalizat de cărturari. I-a revenit lui Iorga această misiune. Avea să fie epoca lui, ca parte a celei mari, a naţiunii.

Cultura noastră veche se întemeiase în jurul valorilor istoriei, iar istoriografia era nucleul ei dur. Iorga continuă o năzuinţă istorică paşoptistă, o remodelează şi o aşază la temelia vieţii naţionale şi a statului român. Doar o fiinţă titanică se putea încumeta la o asemenea lucrare. Nimic mai important decât istoria nu putea să închege naţiunea noastră, la cumpăna dintre năzuinţa unităţii (1859) şi cea a desăvârşirii (1918). De aceea istoricul s-a înfrăţit cu tribunul în fiinţa lui Iorga. Şi tot din această încordare a fiinţei noastre s-a iscat vocaţia lui de istoric total şi pedagog al naţiunii. Niciodată în trecutul nostru naţional vreun istoric nu mai jucase un rol atât de grandios precum Iorga. De aceea, cunoaşterea trecutului, în totalitatea şi organicitatea lui s-a metamorfozat prin Iorga în suport al faptei istorice. În consecinţă, este imposibil să-ţi imaginezi faptele naţiunii române în răstimp de o jumătate de secol fără opera istorică, ideile şi idealurile acestei personalităţi mesianice. Decă istoriografia ar reuşi să cuantifice riguros exact efectul unor idei, aşa cum o fac fizicienii, în domeniul naturii, misiunea lui Iorga în istoria românilor ar fi mult mai clar definită. În plus, ar lipsi ingredientele subiective, care fac deliciul, dar în egală măsură deficitul cunoaşterii istorice.

Istoricul şi-a iubit naţiunea cu o fervoare mistică, devreme ce era „un om făcut din flăcări” (Tudor Vianu). Adeseori a exagerat, dar cum să nu-l preţuieşti atunci când duhul lui şi lecţia lui de viaţă sunt despre iubire. Despre un alt geniu al iubirii – Francisc din Assisi – şi despre crezul franciscan a scris o dată Iorga: „A fi bun în deplină sinceritate şi din adâncul inimii, totdeauna şi pentru toţi; a iubi spre a înţelege să transformi lumea”. Această superbă schiţă de portret i se potriveşte chiar lui însuşi, la fel ca şi cea despre Dante, de altfel: „El este astfel dintre aceia foarte rari care sunt pentru toate timpurile şi toate popoarele, nu pentru că au cercetat aceasta, ci pentru că au fost mai mult ai vremii şi ai neamului lor, dar cu atâta putere, încât au ajuns până la izvoarele veşnice din care se adapă acolo, la locul lor, naţiile şi secolele”.

Când scrii despre Iorga eşti dator să-ţi auto-impui distanţa smereniei. Atunci când ai fost comparat cu marii istorici ai lumii, de la Tit Liviu şi până la Pico Della Mirandola, Voltaire ori Leopold von Ranke, când ţi-ai slujit neamul cu pietate şi nesfârşită speranţă, legându-ţi definitiv numele de cel al ţării tale şi al umanităţii, eşti întreptăţit să afirmi: N. Iorga întruchipează năzuinţa măreţiei unei culturi şi a demnităţii unui popor. Aşa l-a prins, într-un remarcabil portret, eminentul istoric al artei Henri Focillon: „Am avut privilegiul de a vedea trăind sub ochii noştri, în radioasa ei plenitudine, una din acele personalităţi legendare care sunt înfipte pentru veşnicie în solul unei ţări şi în istoria inteligenţei umane”.

Proiectul lui major şi final, cel de istoriologie umană, la care a lucrat până în clipa tragediei din 27 noiembrie 1940, când viaţa i-a fost curmată brutal, reprezintă probabil cea mai importantă încordare a geniului nostru cultural de a ne aşeza în universalitate. Arnold Toynbee, care i-a recunoscut meritele şi rolul de pionier, ar fi venit astfel după Iorga.

În fine, marele Iorga trebuie ferit, pe cât e omeneşte posibil de două sub-specii: meschinii şi mediocrii. Primii vor să-l reducă la unitatea de măsură a micimii lor sufleteşti, iar ceilalţi îi vor contabiliza erorile, căutând pete în soare. Din specia lor s-au iscat cadavrele vii de astăzi: corecţii istoric. Şi pentru că nu pot înţelege o iotă din Iorga, l-ar cenzura cu sânge rece. Parcă îi văd postând pe reţelele de socializare: am sesizat Guvernul şi Parchetul cu privire la omagierea lui Iorga, fără spirit critic şi fără acordul nostru, ignorând rătăcirile cărturarului şi legea…

Mihai Dorin este istoric şi publicist