Nişte turişti rătăciţi

Într-adevăr, ce vină au? Că s-a născut într-o ţară condusă de un descreierat şi şleahta lui? A aplaudat fostul şi (poate) viitorul lider mondial ororile comise de ruşi împotriva unor civili nevinovaţi? A girat el deschis grozăviile din Ucraina? Sunt întrebări la care lumea sportului se căzneşte să răspundă fără a reuşi – încă – să găsească un rudiment de răspuns corect. Ca măsuri de sancţionare sportivă, a rămas în picioare o singură soluţie, pusă în practică acum vreo 6-7 ani, de pe vremea scandalului cu dopajul organizat. Adică, voi, sportivii cinstiţi (neprinşi), puteţi participa la competiţii, dar fără însemne statale, fără steaguri înălţate, fără imnuri intonate. Pentru că naţia voastră este pedepsită şi pentru o naţiune, nimic nu e mai dureros decât pierderea identităţii, chiar imagistică sau sonoră. Chiar şi în domeniul sportului! Între problemele de dopaj şi cele de astăzi, ale războiului din Ucraina (numit „conflict CIA-KGB” de către distinşii analişti de tastatură cu mânecuţe roase-n coate) există diferenţe de fond. Mai întâi, vinovaţii nu-şi distrug propriii copii talentaţi cu substanţe dubioase, ci pe cei ai altora, cu bombe nimicitoare. Apoi, problema cu vinovăţia sportivilor cinstiţi (neprinşi) de care amintirăm. Îl credem pe Medvedev că nu agreează şi nu achiesează la grozăviile şefului său suprem. Nu le condamnă, poate din perspectiva caracterului său introvertit, dar să recunoaştem: un campion care se duce la Moscova doar din an în paşte, în rest fiind trăitor în altă lume, nu poate fi decât străin de o agresiune a unui neam apropiat. Dar ce ne facem cu sportivii apropiaţi regimului putinist. Spre exemplu, admirabilii (până nu demult) dansatori pe gheaţă, Viktoria Siniţîna şi Nikita Kaţalopov, cei care, din neştiinţă sau din interes, îşi arată deschis adeziunea la războiul produs de Moscova? Continuând paralela cu „dopajul”, ar trebui ca aceştia să fie suspendaţi. Ideea nu este originală, organizatorii de la Wimbledon doresc chiar să fie condiţionată participarea jucătorilor ruşi de o declaraţie de condamnare a războiului, doar că este aproape imposibil de pus în practică. În primul rând, cei care ar face asemenea gesturi ar suferi din partea regimului de acasă, dacă nu ei, atunci familiile lor rămase în patrie. Apoi, marota „politically correct” a sportului despărţit de politică mai funcţionează din plin. Dovada am găsit-o la mult cunoscuta UEFA, care a interzis iniţial mesaje spontane la TV, ca „stop war”. Ce inepţie mai mare se poate găsi decât imparţialitatea între „stop war” şi „go war”? Probabil confuzia între victimă şi agresor, întreţinută voit în multe media, chiar şi de la noi.

Este greu, foarte greu, de păstrat o limită între sport şi politică în atari condiţii. Pentru că scrâşnesc tancuri, bubuie avioane, cad bombe, mor oameni nevinovaţi. Să se retragă sportul în turnuri de fildeş, sau în binecunoscutele bule pandemice? Să se lupte pe teren Kasatkina şi Svitolina pentru ca la final să se pupe afectuos la fileu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Sau să se tragă de păr în public?

Mai există o nedumerire, legată de sporturile de echipă; la Jocurile Olimpice, au participat şi echipe adăpostite tandru sub umbrela Comitetului Olimpic Rus. Un subterfugiu care a mers în cazul anterior al dopajului în masă. Dar acum? Sporturile de echipă sunt cele mai îndrăgite, atrag în tribune puzderii de suporteri, cum ar reacţiona aceşti oameni în condiţiile actuale? Cum s-ar rezolva sau evita conflictele între cei însemnaţi cu „Z” şi cei mulţi, cu „Slava Ukrainî”? Şi apoi, cine numeşte acest imaculat „Comitet Olimpic Rus” sau imaculata „Federaţie Rusă de Nuştiuce”. Nu cumva Putin şi oamenii săi?

Cascade de întrebări cu răspuns unic: să se taie răul de la rădăcină. Iată de ce lumea civilizată exclude Rusia din mişcarea sportivă, în situaţia mult mai gravă din momentele actuale. Fotbaliştii ruşi nu vor mai avea şanse de a participa la Cupa Mondială de fotbal şi asta îi ustură mult mai tare pe politrucii de la Kremlin, decât pe Karpin sau Dziuba.