Nu mă omoară-mă!

Secolul în care trăim nu este nici pe departe unul al cancerului, al SIDA sau al diabetului, ci este "rezervat" aproape în totalitate bolilor mintale. De la ultimul Război Mondial încoace, omenirea, în special cea occidentală, dar prin imitaţie şi restul, suferă de un plictis metafizic care o aruncă în cele mai ridicole meditaţii şi cele mai fără de sens dileme. În lipsa marilor probleme existenţiale ce sileşte individul să elimine tot balastul care îi tulbură existenţa şi să descopere, să trăiască esenţă vieţii, să vadă frumuseţea lumii foarte aproape de cum este în realitate, adică una trecătoare, omul nostru îşi consumă existenţa invocând şi lăsându-se atras în probleme superficiale, de cele mai multe ori fără finalitate concretă sau cu una ridicol de insignifiantă, cărora le acordă o importanţă covârşitoare şi le investeşte cu un timp indefinit.

Exemplarul uman din imediata apropiere este preocupat de mofturi. Ce mi se pare şi mai interesat e că, din cauza faptului că mintea macină în gol, nu are solicitări extreme care să îi extragă din adâncurile ancestrale rezervele care să îi aducă un dram de luciditate, îşi găseşte jucării pe care, privindu-le de jos, din postura unui copil tăvălit pe covor cu burta în sus, par uriaşe. El nu mai este pregătit pentru instinctul primar crud, necizelat, direct, ci pentru probleme minore, cândva insignifiante, şi e dezarmat complet în faţa şocului animalic care încă există sub pojghiţa subţire a artificialităţii înconjurătoare, al impactului fizic cu moartea însăşi, cu materialul dur şi ascuţit care îi apare la un moment dat în faţă şi în viaţă. Care de fapt îl aşteaptă, nu dispare, moartea încă mai există şi va exista mereu, e singura certitudine.

Omul acesta nu mai moare efectiv de foame, nu mai moare de frig, nu mai e mâncat de animale sălbatice decât cu totul şi cu totul întâmplător, subiect captat, de altfel, imediat de opinia publică. "Chinurile" care îl macină acum sunt exclusiv de natură psihologică: inferioritate faţă de semeni, neadaptare la colectiv, frustrare materială prin comparaţie cu ce vede în jur, frustrare sexuală sau emoţională, revoltă socială, empatie cu alţi suferinzi (de la televizor sau din vecinătate), frică de tot felul de lucruri (lumină, întuneric, câini, pisici, tot ce zboară), fobii (de apă, de zbor, de spaţii închise, de spaţii deschise etc.), obsesii (faţă de bani, maşini, case, echipamente, animale de casă, copii, dreptate, adevăr, perfecţiune etc.), pasiuni insolite (sex de tot felul, aventuri, droguri etc.). Nu zic că nu e interesant, ba e chiar foarte interesant, dar e şi frustrant în acelaşi timp, pentru că toate "preocupările" astea sunt departe de viaţa însăşi, de natura din care ne-am zămislit şi în care ne vom întoarce, iar această înstrăinare nu poate fi decât una malefică.

Copilul nu mai este lăsat să sufere de durere, de teamă, de frică, nu trebuie să vadă suferinţa altora, violenţa, ciudăţeniile lumii ca nu cumva să îl afecteze emoţional… Nu mai are şansa de a-şi căuta singur soluţii la probleme, ci acestea i se dau de-a gata. Copilul nu mai trebuie să plângă pentru că asta îl "traumatizează", nu mai are voie să muncească, o fac destul părinţii pentru el – ca să nu mai vorbim că se consideră ca fiind exploatare – nu mai are voie să se joace cu alţi copii pentru că îl influenţează negativ. Când de fapt acestea sunt întocmai modalităţi prin care el intră în contact direct şi nemijlocit cu ceea ce e viaţa adevărată, materia dură pomenită mai sus. El pur şi simplu creşte într-un mediu cât mai apropiat de sterilitate cu speranţa că "lasă, va vedea el cum e viaţa mai târziu"… De fapt o va vedea prea târziu, când nici măcar nu va mai şti ce să facă cu ea. Sigur, toţi ne adaptăm într-un final la viaţă, dar e o adaptare strâmbă, neadecvată, e de fapt o inadaptare care tărăgănează la nesfârşit.

Am întâlnit o fată, odată, căreia îi era frică de soare. Asta pe bune, nu e o glumă. Avea fobie de soare. Când venea vara era terminată de groază. Umbla îmbrăcată până în gât, stătea cât putea doar la umbră. Dacă o prindea o rază de soare, se ferea de ea ca de otravă. Era convinsă de faptul că soarele e nociv pentru piele şi nu e bine deloc să stai în bătaia lui. Pe aceeaşi linie, acum câteva zile am auzit la radio un interviu cu un dermatolog din România care zicea că bronzul de pe piele este un semn al agresiunii soarelui asupra noastră. Exact asta era cuvântul: "agresiune". Evident că dădea aceleaşi sfaturi: să ne ferim de soare, să bem fix 2 litri de apă pe zi etc.

Asta e un exemplu tipic de "problemă" a omului din acest secol. S-a ajuns până acolo încât soarele, creatorul vieţii pe Pământ, să fie considerat inamicul vieţii. Toţi vom face cancer de piele şi vom muri în chinuri, prin urmare, trebuie să stăm mereu în case, la umbră şi să fim fericiţi acolo.

Se consumă energii imense pe dezbateri despre culoarea preferată, despre "opinii" politice, despre sentimentele animalelor, drepturile tuturor oamenilor defalcate pe segmente mici, până la nişe nebănuite. Gândim mult prea mult şi presupunem prea multe despre nimicuri. Avem preocupare falsă pentru ceea ce credem că e politically correct şi ne pierdem ideile pe parcurs. Toate astea fiind un semn clar al faptului că nu mai avem alte probleme mari, importante cu care să ne confruntăm, şi atunci creăm altele noi şi astfel ajungem nişte preocupaţi de lucruri pur şi simplu inexistente.

Crimele de la Caracal m-au făcut fără să îmi dau seama să mă scufund în nişte gânduri dominate de instinct, dovadă clară a faptului că ele există în mine: fuga, lupta, frica, teroarea, sângele meu şi al celuilalt, crima însăşi. Astea sunt în noi toţi, dar le uităm pentru că totul în jur ne protejează privirile şi gândurile de ele. Astea sunt adevăratele probleme care ar trebui să ne tulbure, nu ce nuanţă să aibă masa din bucătărie, sau ce a vrut să zică vecinul când a zis că "Nu"…

Cazul "presupusului" ucigaş de copii pomenit este elocvent. Omul a declarat de mai multe ori că el e făptaşul crimelor, dar acum nu îl mai crede nimeni pentru că problema este judecată din atâtea perspective, încât probabil nici el măcar nu mai e convins de faptele sale. Simpla confesiune a cuiva nu valorează nimic, interpretările au mai multă valoare. Apetitul pentru complicarea lucrurilor nu aparţine decât omului plictisit de propria existenţă şi care nu mai are nimic altceva de făcut. Un nehotărât, asta e omul de azi, şi un nefericit…

Briscan Zara este scriitor şi publicist