O specie muzicală

joi, 14 iulie 2022, 01:50
1 MIN
 O specie muzicală

În toate fişele lui clinice, prezentate cu minuţiozitate de arhivar şi talent de prozator, Oliver Sacks se află în faţa unor coduri pe care trebuie să le descifreze cu instrumentar psihologic. Finalitatea este mereu conştiinţa pacientului şi nu mecanica (oricum deviantă) bolii sale. Excursul autorului devine, de aceea, unul preponderent cultural şi, doar în plan secundar, ştiinţific.

Celebrul neurolog american (englez de origine, stabilit însă, de tânăr, la New York), a cărui carte celebră, The Man Who Mistook His Wife for a Hat/ Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie, a fost tradusă, cu ani în urmă, (şi) în română de către Dan Rădulescu, Oliver Sacks pe numele lui, a revenit pe piaţa noastră editorială, ulterior, cu multiple volume. Unul dintre ele, (măcar la fel de) cunoscutul precum Omul… pe plan internaţional, Musicophila/ Muzicofilia (ieşit de sub tipar în 2007), este absolut încântător. Preocupările neuro-psihiatrului (decedat în 2015) transcend aici ştiinţa medicală în sine, intrând în spaţiul psihologiei sociale şi în cel al culturii în general. Volumul care l-a făcut faimos, menționatul Omul … (apărut, în Statele Unite, în 1985), cuprinde o serie de studii de caz din experienţa terapeutică a autorului. Aceste cazuri sunt prezentate într-o formă puternic literaturizată (ele au inspirat, de altfel, spectacole de operă şi teatru, unele regizate de nume sonore, precum recent dispărutul Peter Brook, după ce cartea de debut a lui Sacks – Awakenings/ Deşteptări -, publicată în 1973, fusese punctul de plecare pentru o peliculă hollywoodiană). Puntea de legătură a „povestirilor” profesorului new-yorkez (Sacks a predat la „Albert Einstein” College of Medicine) o constituie investigaţia neurologică de fineţe, pe care el o face pe tipuri de „sindroame de emisferă dreaptă”. Cu Muzicofilia, autorul „recidivează”, demonstrând, la capătul descrierii unui similar şir de studii de caz (absolut captivante), faptul că „suntem o specie muzicală în aceeaşi măsură în care suntem o specie lingvistică” (p. 9). „Sensibilitatea la muzică”, observă Sacks, s-a născut odată cu specia noastră (p. 7). Ea „poate fi modelată de culturile specifice, de condiţiile de viaţă sau de talentele sau slăbiciunile pe care le avem, fiecare, ca indivizi – dar este atât de înrădăcinată în natura umană, încât o putem considera înnăscută /…/” (p. 8). Argumentul? Numeroşii pacienţi cu diverse afecţiuni neurologice, prezentaţi de Oliver Sacks în Muzicofilia, pacienţi cărora, în diverse stadii ale vieţilor lor, le-a fost activat „creierul muzical” ascuns, și au devenit apoi, în pofida orcărei logici (întemeiate pe existenţa lor anterioară), muzicieni de elită.

Emisfera cerebrală dreaptă nu e un loc favorit al cercetărilor neurologice. Aici se află, în opinia specialiştilor, secţiunea „supra-segmentală” a creierului, acea dimensiune predispusă la abstractizare şi la „gândire înaltă”. Partea dreaptă a craniului  rămâne cunoscută drept locul de dezvoltare a unor centri multipli funcţionali (geometria, prozodia, muzica sunt doar câteva dintre abilităţile umane situate aici), capacităţile intelectuale asociate lor fiind, în majoritate, cu conţinut metafizic superior. Prin contrast, emisfera stângă (mult diminuată ca abilităţi) se ancorează în planul fundamental concret al existenţei, legându-se de elementarul fiinţial, înscris în harta dexterităţilor şi a deprinderilor uzuale. Patologiile de emisferă dreaptă sunt mereu subtile, vag sesizabile (şi, indubitabil, greu de diagnosticat), pline de mister şi simbolism bizar. Confruntat cu ele, neurologul devine, volens-nolens, un semiolog. El dezleagă cifruri comportamentale, „sparge” coduri manifestaţionale, puţin inteligibile la prima vedere. În această zonă se situează analiza lui Sacks, încercând să lumineze un univers obscur, nu atât datorită învecinării sale cu subliminalul, cât datorită adâncimii lui – nu mă feresc să spun – abisale. În toate fişele lui clinice, prezentate cu minuţiozitate de arhivar şi talent de prozator, Oliver Sacks se află în faţa unor coduri pe care trebuie să le descifreze cu instrumentar psihologic. Finalitatea este mereu conştiinţa pacientului şi nu mecanica (oricum deviantă) bolii sale. Excursul autorului devine, de aceea, unul preponderent cultural şi, doar în plan secundar, ştiinţific. O carte ce nu trebuie ratată de nimeni.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Comentarii