Caută 
1 MIN
În 1853, președintele american Millard Fillmore (1800-1874) l-a trimis pe comodorul Perry (1794-1858) cu escadrila sa în Japonia spre a solicita deschiderea țării pentru a înlesni comerțul și relațiile bilaterale. Aceleași presiuni privind ieșirea din izolaționismul proverbial al Japoniei erau exercitate și din interior, pe fondul unor probleme grave: marea foamete Tempo (1833-1838), scăderea nivelului de trai a samurailor, inegalitatea veniturilor din societate, dar și tensiuni între vasalii Shogunului din teritoriu (daimyo), un fel de prefecți ai zilelor noastre și guvernul central. Shogunatul Tokugawa (1600-1868) a fost zdruncinat, apărând o dilemă: să se îmbrățișeze cu entuziasm occidentalizarea sau să se păstreze status-quo-ului de secole (japoneizare)?
În 1860, japonezul Fukuzawa Yukichi (1835-1901) a fost interpretul de limba engleză care a însoțit prima misiune diplomatică a Japoniei în Statele Unite ale Americii. Se încerca salvarea regimului Tokugawa pe ultima sută de metri… Interesant este că Fukuzawa încă studia limba engleză! Și mai frapant este faptul că acesta cunoștea mult mai bine limba olandeză, aceasta fiind limba în care cea mai mare parte a cărților europene au pătruns în Japonia în vremea perioadei de izolare instaurată la mijlocul secolului al XVII-lea. În plus, olandezii erau singurii europeni care primiseseră permisiunea să facă comerț cu Japonia în timpul regimului Tokugawa.1 Au urmat încă două călătorii, una în Europa și cealaltă în SUA, suficient încât să observe, pe de o parte, manierele occidentalilor care lăsau mult de dorit, iar pe de altă parte, libertatea lor de gândire și discursurile deschise.
Japonia, dintre multele națiuni asiatice, pare că a adoptat cel mai bine în secolul al XX-lea modul de viață occidental. Intelectualii occidentali, în calitatea lor de lideri de opinie, au cultivat neîncetat teza potrivit căreia Japonia este un exemplu reușit de occidentalizare și chiar de supunere în fața superiorității triadei vestice constituite din Creștinism, capitalism și democrație. Oare așa au stat lucrurile în realitate, după o lungă perioadă de guvernare shogunală începută încă de la sfârșitul secolului al XII-lea?
Fukuzawa s-a născut în orașul Osaka într-o perioadă foarte tulbure din istoria Japoniei. Pe când avea vreo doi ani, o secetă mare și o foamete și mai mare au pornit o răscoală împotriva șogunatului Tokugawa (1602-1868) care, deși a reușit să o înfrângă, a suferit mari tensiuni interne care îi anunțau sfârșitul. Tatăl lui Fukuzawa, contabil, dorind să urmeze studii universitare ca să se perfecționeze și să își depășească condiția socială destul de modestă, a fost refuzat de stăpânul său. Această fațetă extrem de rigidă a sistemului feudal, precum și dezechilibrul de putere promovate de regimul Tokugawa l-au determinat pe tânărul Fukuzawa să-și promită să modernizeze societatea japoneză. Controlul secular al clasei conducătoare și supunerea obsesivă față de superior reprezentau componente fundamentale ale relațiilor sociale care se perpetuau exclusiv sub autoritatea supremă a familiei imperiale. Astfel, ulterior, Fukuzawa afirmă răspicat că „Poporul japonez a suferit timp de mulți ani sub jugul despotismului. Descendența era baza puterii. Chiar și bărbații inteligenți erau în întregime dependenți de casele de rang înalt. Întreaga epocă era… sub degetul mare al caselor de rang înalt. Pe tot cuprinsul țării nu mai era loc pentru inițiativa umană; totul era într-o stare de stagnare. Dar puterile creatoare ale minții umane sunt irepresibile. Chiar și în toată această stagnare, a existat un oarecare progres, iar la sfârșitul perioadei Tokugawa a început să fermenteze antipatia față de descendență.”2
Pecetea de intelectual occidentalizat nu se suprapunea deloc cu credințele și valorile pe care le propovăduia Fukuzawa. El a înțeles relativ repede că există o prăpastie majoră între Occident și Japonia din punct de vedere al mentalităților, comportamentelor și obiceiurilor. Astfel, dat fiind aceste diferențe culturale ireconciliabile, Japonia nu putea decât să le imite, nicidecum să devină o civilizație europenizată în sensul propriu al termenului. În societate domnea însă teama că Japonia ar putea să se lase sedusă până la urmă de Occident, mai ales că nivelul de trai crescuse semnificativ grație unificării administrative a statului din 1872, iar superioritatea tehnologică și materială a Vestului era atrăgătoare. Sunt deosebit de sugestive vorbele unui militar japonez de carieră extrem de influent, Torio Koyata: „M-am consacrat cu totul și cu totul reformei armatei. Am crezut că, odată ce vom avea o armată imperială unificată, vom putea educa poporul în domeniul artei militare… și, prin aceasta, să menținem independența națiunii noastre în fața amenințărilor străine. Cu toate acestea, cu totul dincolo de orice așteptări ale mele, vânturile a ceea ce se numește «civilizație» (bunmei kaika) au început să sufle, creând o mare agitație în toată țara. Dintr-o dată, totul trebuia să fie în manieră occidentală. Deodată, obiceiurile au fost încălcate și manierele schimbate, iar inimile și mințile oamenilor au devenit tot mai frivole și mai superficiale.3
Progresul material era, evident, de dorit, însă ceea ce conta cel mai mult era partea imaterială a civilizației. Singura soluție viabilă de rezistență activă rămânea cultivarea unui spirit național de independență și respect de sine, schimbarea mentalităților şi o reformă spirituală interioară care puteau fi sădite în mințile și inimile japonezilor. Iar acest lucru putea fi făcut numai prin dărâmarea lanțurilor care îi țineau pe oameni legați de vechile instituții de loialitate față de stăpân. Cu alte cuvinte, Fukuzawa era un naționalist preocupat ca țara sa să devină suficient de stabilă și solidă încât să nu se lase învinsă sau strivită de valorile imperialismului occidental.
Această fobie a căpătat o rezistență din ce în ce mai mare încât a fost nevoie ca la începutul secolului al XX-lea să apară Minponshugi sau Mișcarea pentru democrație condusă de către politicianul și intelectualul creștin Yoshino Sakuzō (1878-1933). Acesta dorea ca monarhia japoneză să se armonizeze prin adaptare cu principiile democrației de tip occidental. A apărut o dispută virulentă cu adepții monarhiei absolute care i-a atras oprobriul și izolarea în societate. Mai mult, în anii ’30 ai secolului trecut, ascensiunea militarismului a făcut ca teza anti-occidentalizării să devină și mai virulentă pe scena publică, impusă mai ales de către Kempeitai, o instituție apropiată de Poliția Gândirii a lui Orwell în celebra distopie „1984” sau poate chiar de Poliția Memoriei semnată de scriitoarea japoneză Yōko Ogawa (1962-).
INIMA SUS!
BIBLIOGRAFIE
1Wolfgang Seifert (2021). A Perspective for Japan: Fukuzawa Yukichi’s „Theory of Civilization”, 1875. Historická Sociologie, p. 50.
2Yukichi Fukuzawa ş2008ţ. (1875). An Outline of a Theory of Civilization. Revised transl. D. A. Dilworth and G. Cameron Hurst III. Tokyo: Keio University Press, p. 84.
3Hiroshi Watanabe(2012). A History of Japanese Political Thought, 1600–1901. Tokyo: I-House Press, p. 373.
Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor
Îți recomandăm
