Ochiul orb şi dezordinea erosului

Cartea de poezie a lui Gheorghe Vidican Înflorirea frigului, purtând un motto din Nichita Stănescu („de frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină”), apărută anul trecut la Ed. Junimea, trebuie privită cel puţin din două perspective. Prima: cartea poate fi considerată drept un omagiu închinat lui Nichita Stănescu. Şi doi: cartea e un pariu făcut de autor cu sine însuşi, având ca miză găsirea propriului său drum în poezie, plecând însă de la opera aceluiaşi Nichita, căruia Gheorghe Vidican îi aduce drept jertfă propriul său frig interior cuprins în acest volum.

Frigul interior al lui Gheorghe Vidican nu îngheaţă sentimentele, ci dimpotrivă le menţine la temperatură potrivită, animând arderea de tot. E vorba aici de un oximoron. Frigul său interior arde ca o flacără verzuie, ce nu mistuie, ci animă imaginile şi trăirile alambicate ale poetului.

„Original este Gheorghe Vidican – scrie Ioan Holban – atunci când explorează lumile apocaliptice ale simţurilor; aici poetul descoperă şoapta şi mirosul poeziei adevărate; el are o mare forţă de dislocare a realului, de fragmentare şi neantizare, pentru a-l recompune într-un alt registru, al fierberii patimii şi, mai ales, al mirosurilor: Gheorghe Vidican îşi scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptate a simţurilor, structurând textele prin şi într-un anume miros, semnificând totdeauna ceva, esenţialul, poate, în dezordinea erosului, dar şi în orizontul trăirii interioare, figurând secvenţe dintr-o autobiografie lirică.” Îmi pare rău că trebuie să-l contrazic pe criticul Ioan Holban: dar, după părerea mea, structurarea firului narator al textelor lui Vidican nu este făcută pe calea olfactivă, ci vizuală. În acest sens, consider că universul poeziei autorului Înfloririi frigului e dominat de văz. Ochiul e organul care ordonează dezordinea erosului său.

Sentimentul predominant pe care-l depistăm în acest volum al lui Gheorghe Vidican e cel pe care-l întâlnim şi în A treia elegie stănesciană. La Nichita Stănescu apocalipsa simţurilor are loc odată cu trezirea din somn: „Dacă te trezeşti, iată până unde se poate ajunge:/ Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru/ ca un tunel, privirea/ se face una cu tine.// Iată până unde poate ajunge/ privirea, dacă se trezeşte:// Deodată devine goală, aidoma/ unei ţevi de plumb prin care/ numai albastru călătoreşte.// Iată până unde poate ajunge/ albastrul treaz:// Deodată devine gol pe dinlăuntru/ ca o arteră fără sânge/ prin care peisajele curgătoare ale somnului se văd.”

La Gheorghe Vidican trezirea din somn se produce tot în stare de transă. Poemele sale au ceva somnambulic în ele. Ele curg asemenea unei ape potopite de ceaţă, cărând frânturi de gânduri şi sentimente din cele mai bizare; realitatea e transfigurată prin intermediul visului. Poetul doarme în interiorul unui ochi acoperit de o peliculă sinilie. Elementele realului năvălesc peste el rotindu-se într-o ordine pe cât de aleatorie, pe atât de anxioasă, ce tulbură „mahmureala amiezii”. Învârtindu-se în gol, călăuzindu-se după degetele orbului, poetul încearcă să desluşească semnele apocalipsei ce va veni. „În interiorul ecoului” îi apare un „răsărit de soare spart”, în timp ce „din creangă ţâşnesc muguri mustind de singurătate”, iar „foşnetul unei rochii” se ondulează ca o linie la orizont atingându-i trupul îndepărtat; ca un ecou se aude scârţâitul unei ciuturi deasupra câmpiei arse de secetă, unde „setea curge prin lacrimă de râu” sub privirea unui soare abulic.

Criza de timp din elegia lui Nichita Stănescu se manifestă prin transfigurarea realului şi prin pătrunderea vidului în interiorul lucrurilor şi dematerializarea peisajului: „O, scurtă tristeţe, insectă verzuie, voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor/ spart; şi de palmele mele acoperite/ ca să renască un cu totul alt decor.// Camera se varsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.// Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n iris.” Criza de timp din spaţiul fizic contaminează spaţiul metafizic, dereglând ordinea firească a lucrurilor. Transfigurarea realului potopit de somnul raţiunii creează la Nichita Stănescu viziuni şi anxietăţi fizice şi metafizice: „Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe/ spre o altă orânduire.// O, scurtă tristeţe, rămâne/ de jur-împrejur o sferă de vid./ Stau în centrul ei şi unul câte unul ochii din frunte mi se deschid.”

Somnul raţiunii, în cazul poeziei lui Gheorghe Vidican, e o stare obişnuită. Aceasta deoarece lirica lui sondează mai mult spaţiul inconştientului, decât cel al lumii conştientului. Ochiul orb în care locuieşte poetul conţine în interiorul său imagini ale unei alte realităţi, aflate într-o stare de încordare nervoasă. De aici şi impresia de dicteu automat a poeziilor sale, de incoerenţă. În acest sens, poezia sa are ceva din incongruenţa poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, care sondează şi el, apelând uneori la tehnici ritualice, propriul său inconştient. De altfel, în Înflorirea frigului, Gheorghe Vidican îi dedică lui Liviu Ioan Stoiciu un întreg poem, în care numele său e asociat cu cel al lui Nichita Stănescu. Desigur că şi autorul celor 11 Elegii sondează inconştientul, numai că la el sondarea aceasta se face printr-un efort raţional, abstract. Şi aceasta deoarece inconştientul său e dominat de construcţii logice abisale şi de arhetipuri abstract-constructiviste, în timp ce la Stoiciu, dar şi la Vidican, arhetipuri ce se ridică din magma subconştientului şi a inconştientului seamănă cu nişte duhuri sau cu nişte zei aflaţi în stadiul de putrefacţie; din magma în care „vremelnice întâmplări pedalate de şoareci”, se rostogolesc pe „câmpuri magnetice pline de litere braille”, unde „degetele purificate de cântecul cocoşului” aleargă pe clapele unui pian orb, împingând pietonii să cadă într-o clepsidră acoperită de buze şi pleoape. Acolo, unde înfloresc frigul şi singurătatea, în timp ce frumuseţea „se adună în jgheaburi”, de acolo izvorăsc poemele lui Vidican.

La Nichita Stănescu, criza de timp, printr-o înălţare sublimă şi levitaţie în gol, transformă fiinţa umană într-o entitate sublimă, asemenea heruvimilor, acoperiţi de aripi şi ochi, ce stau lângă tronul lui Dumnezeu potopit de raze de lumină, transmiţând muritorilor, pe cale extatică, o parte din viziunile lor privind soarta universului. Revenirea înapoi „în starea de om” e pe cât de dureroasă, pe atât angoasantă: „Recădeam în starea de om/ atât de iute, că mă loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirându-mă foarte că-l am.”

La discipolul său întru cuvânt, Gheorghe Vidican, criza de timp e perpetuă. La el, ieşirea din stadiul de fiinţă are loc odată cu căderea în propriul corp. Locuind în interiorul unui ochi de idol orb, propria sa vedere se confundă cu vederea altuia, a zeului pe care-l venerează. De aceea, în poezia lui totul e compact, încât orice zbor devine imposibil. Pentru a ieşi din starea de încremenire ambiguă, poetul invocă adeseori numele lui Nichita, chiar şi atunci când „în trupul nostru ochii bufniţei dau moartea afară din clopotniţă” şi atunci când „peste marginea umbrei se revarsă ochii unei noi margini”, dar acesta ca un zeu capricios se ascunde mereu în spatele cuvintelor, refuzând să-i arate calea ce duce spre iluminare. Dinspre el mereu vine frigul şi întrebările neliniştitoare ce multiplică lucrurile până la halucinaţie: „- Sunt cinci arbori în faţa ta/ dar numai unul este adevărat./ Care-i dintre ei? Care?// – Sunt cinci oglinzi dar numai una/ îţi oglindeşte chipul./ Care-i chipul tău? Care?// (Într-adevăr, spre seară cinci lune stau în echilibru/ pe cerul vânăt-albastru// – Care dintre ele este cea adevărată,/ Care dintre ele?” Am citat din poezia Frigul, sau a doua confesiune a răului visător de Nichita Stănescu.

Scris sub imperiul luptei cu inerţia, volumul de versuri Înflorirea frigului al lui Gherghe Vidican trebuie perceput ca un exerciţiu de adulaţie, dar şi ca unul de exorcizare, de alungare din fiinţa poeziei sale a zeului devorator numit Nichita. Rămâne ca timpul să stabilească în ce măsură această încercare a fost sau nu o eliberare ce a avut ca rezultat găsirea propriei linii de zbor.

Închei spunând că lupta cu Nichita e grea şi plină de neprevăzut. Ea se desfăşoară având ca fundal Elegia a doua, getica, a lui Nichita Stănescu, dedicată lui Vasile Pârvan, unde, în fiecare gol şi în fiecare rană e aşezat un zeu. De unde şi avertismentul lui Nichita: „Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza acolo/ un zeu/ şi el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mişca sufletele slăvindu-l…”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist