OPINIE – Altfel! Problema Penitenciarului din Iaşi, o nouă abordare

Proiectul de extindere a penitenciarului din Iaşi, pus în discuţie de ceva vreme, este, poate fi, o piatră de încercare sau una de poticnire în spaţiul comunitar ieşean. În orice caz, până acum, el ilustrează cu nedorită tenacitate cât de paralele sunt instituţiile publice din România atunci când sunt nevoite să rezolve împreună aceeaşi problemă de importanţă comunitară.

Nu fac acum cercetare istorică, dar este probabil ca penitenciarul nostru să fi fost construit pe terenul în discuţie într-o vreme când era departe de zonele de locuit. Dezvoltarea oraşului l-a prins în zona urbană de top în completă disfuncţionalitate, înghesuit, fără spaţiu pentru propria dezvoltare, în forma grotescă a unei îngrămădiri insalubre de construcţii pe care, astăzi, administratorul lor doreşte să le extindă.

Oricine poate simţi, chiar dacă nu pricepe, că această monstruoasă alcătuire, ca o pecingine urbană, nu are ce căuta în proximitatea minunatei noastre axe culturale. Nu există astăzi nici un argument pentru păstrarea ei în Copou, afară de unul singur, disconfortul angajaţilor instituţiei în privinţa timpilor de deplasare de acasă la serviciu. Ideea mutării locului lor de muncă lângă Piatra Neamţ, la o sută treizeci de kilometri este, cel puţin pentru ei, neverosimilă. Mai exact inacceptabilă. În plus înţelegem că, şi în domeniul dotărilor specifice privării de libertate, suntem în continuă dezvoltare, mai mare chiar ca în orice alt domeniu. Prin urmare realizarea unui penitenciar lângă Piatra Neamţ nu implică nicidecum dispariţia urâciunii din miezul cu parfum de tei al Iaşului. Este neapărată nevoie chiar aici de asemenea stabilimente fără de care, aşa e de când lumea, o societate nu poate funcţiona.

Sunt multe realizări cinematografice ale căror fir epic se deşiră din conflictul între proprietarii de pământ care nu vor să vândă, indiferent de preţ şi marele magnat informat că terenurile respective ascund mari bogăţii în subsol. Cam acelaşi fenomen se întâmplă şi cu puşcăria noastră. Nimeni nu pare să priceapă că este aşezată pe o afacere de cel puţin o sută douăzeci de milioane de euro cât ar putea să valoreze cele cinci hectare şi jumătate de teren împreună cu investiţiile potrivite. Dacă vizualizăm existenţa acestei bogăţii la modul ideal, problema se simplifică întrucât, mai ales în capitalism, este o absurditate să subutilizezi resursele unui loc pentru funcţiuni păguboase avutului public.

Din acest moment problema se pune în termeni strategici. Aceasta înseamnă că Ministerul de Interne ştie de multă vreme că puşcăria din Iaşi este inadecvată şi insuficientă. Primăria ştie şi ea că funcţiunea în chestiune este nepotrivită locului şi, desigur, informaţiile acestea au ajuns într-un fel sau altul şi la Consiliul Judeţean. Evident, un parteneriat între cele trei instituţii publice şi, posibil, diferiţi actori privaţi, pentru un proiect atât de important va avea parte de multe piedici mai ales din perspectiva legalităţii, dar un început trebuie făcut. În fapt avem parlamentari şi guverne. Ei pot fi determinanţi să optimizeze legislaţia întrucât, până la urmă este vorba de dezvoltare eficientă a comunităţilor.

De ce ar fi necesar parteneriatul între cele trei instituţii, în fond Ministerul de Interne îşi poate gestiona singur averea. Valoarea dezvoltării imobiliare pe terenul din Copou asigură din belşug cumpărarea terenului potrivit inclusiv investiţia pentru un penitenciar cu o mie de utilizatori constrânşi. Totuşi un proiect adevărat, nemaiîntâmplat în România, este mult mai profitabil pentru toată lumea.

Aş schiţa pe scurt probabilitatea redusă a producerii unei minuni. Punctul de plecare sunt viziunile de dezvoltare. Ce este benefic, ce este posibil să se realizeze în beneficiul tuturor pe terenurile valoroase ale penitenciarului? Este nevoie de o temă flexibilă şi, de ce nu, de un concurs internaţional de soluţii de arhitectură cum este pe cale să se întâmple în zona Palatului Culturii. De asemenea sunt necesare zece hectare de teren în zona metropolitană în relaţie facilă cu actualele sau viitoarele centuri ale Iaşului pentru noul penitenciar. De ce nu, şi acesta se poate realiza în urma unui concurs. Este totuşi o clădire publică. Ea trebuie să reprezinte statul şi să inspire utilizatorilor ideea că nu vor ieşi de acolo mai mutilaţi la suflet decât au intrat. Este o temă de arhitectură suficient de dificilă, de incitantă şi are, prin urmare, nevoie de talent, de creativitate.

În timp ce proiectele parcurg drumul de la concept la proiectul tehnic de execuţie, trebuie puse în regulă toate problemele economice şi juridice. Dacă este necesar se poate ajunge până la aprobarea acestora prin hotărâre de guvern. Pe această cale se obţin în doi, trei ani, proiecte potrivite, reprezentative, spectaculoase pentru ambele teme a căror realizare pivotează pe valoarea imensă a proiectului de dezvoltare pe terenul penitenciarului din Copou.

În momentul finalizării proiectelor în toate componentele lui economice, juridice şi tehnice, începe faza următoare, a alegerii, prin licitaţie sau încuviinţare directă, dacă legea permite, a unui dezvoltator capabil să le realizeze. Este o modalitate frecvent folosită în ţările dezvoltate, la standardele cărora aspirăm. Numai că, deocamdată, doar aspirăm…

În final se obţine un nou centru de interes în oraş, un nou penitenciar în zona metropolitană, fără prea mulţi bani suplimentari de la buget şi toată, absolut toată lumea ar putea fi mulţumită. Pentru ca o asemenea minune să se întâmple este necesară o chestiune simplă, abordarea cu responsabilitate şi profesionalism a problemei.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului