Falimentul companiei Fortus SA pronunţat săptămâna trecută de către judecătorii de la Tribunalul Sindic Cluj nu a stârnit nici un fel de emoţie publică. Pe de o parte era şi firesc. În primul rând, firma era ţinută în viaţă artificial de o perioadă foarte mare de timp. Diverse cercuri de interese aveau nevoie de un mort-viu de pe urma căruia să tragă diverse foloase materiale. La fel cum cioclii dansează pe lângă defuncţi aşa s-a întâmplat şi în cazul Fortus cu diversele părţi implicare în procesul de insolvenţă.

În urmă cu trei ani a circulat o ştire mai şocantă. Un bărbat din judeţul Mehedinţi şi-a ţinut tatăl mort în casă timp ce aproape un an ca să-i încaseze pensia în continuare. Informaţia ne mai spune că bărbatul decedat ar fi fost aşezat pe un pat şi acoperit cu paturi şi cearşafuri. Exact la fel s-a întâmplat şi cu societatea ieşeană, societatea care a fost mândria industriei comuniste, pe porţile căreia în momentul de glorie intrau zilnic circa 11.000 de angajaţi. Pentru comparaţie trebuie spus că firma de acum cu cei mai mulţi angajaţi din Iaşi abia atinge 3.000 de oameni, iar în sistemul de învăţământ preuniversitar din judeţ sunt în jur de 9.000 de persoane angajate.

În al doilea rând, ieşenii s-au obişnuit treptat cu situaţia în care se afla Fortus. Pas cu pas! Insolvenţa firmei a fost demarată în 2008, adică în urmă cu 13 ani. Mai mult, din 2015, adică din urmă cu şase ani, societatea nu mai este conectată la energie electrică şi gaze, prin urmare nu mai produce nimic de atunci. În tot acest timp, peisajul economic local s-a modificat total. Locul halelor întunecate şi friguroase în care săreau scântei din metalul prelucrat a fost luat de clădiri înalte cu pereţii acoperiţi cu sticlă în care lucrează mii de persoane, dar nu produc nimic palpabil, fac programe informatice, produse ce cer competenţe ridicate şi foarte ridicate. Fortus era un furnizor principal pentru industria grea şi pentru minerit. Tinerii de astăzi din Iaşi fac componente pentru industria auto, pentru maşinile electrice sau programe de gestiune pentru bănci şi diverse municiplităţi din vestul Europei sau din SUA. Poate de aici şi relativa indiferenţă care a însoţit procesul de trecere în nefiinţă a starului economiei socialiste.

Pe de altă parte, falimentul Fortus şi liniştea care l-a însoţit este nefirească. Lasă loc „vulturilor” să ciugulească nestingheriţi din pradă şi răneşte sentimentele celor peste 11.000 de oameni care au muncit acolo şi familiilor lor. Rămân în aer şi situaţia salariilor, şi a compensaţiilor neplătite în totalitate, sunt oameni care au lucrat acolo care mai revendică şi acum că situaţia lor financiară nu a fost tranşată corespunzător.

Un alt aspect controversat care rămâne cumva suspendat în timp şi cel mai probabil nu va fi rezolvat niciodată este situaţia vânzărilor de active sau a dărilor în plată efectuate în perioada de insolvenţa. Sunt voci şi nu puţine care spun că în acest timp s-au făcut tranzacţii la limită în detrimentul patrimoniului firmei şi în avantajul diverselor părţi implicate în procesul de intrare în incapacitate în plată. Procesul acesta lung, 13 ani, arată slăbiciunea Justiţiei de-a pune lucrurile în ordine şi a face dreptate. Amânarea nejustificat de lungă de-a pune căpat unei întreprinderi care se vedea de pe lună că nu mai are nici o şansă de a ieşi la liman a dat posibilitatea de a trage speze şi nu mici de pe urma unui mort-viu. De asemenea, trecerea timpului face spre imposibilă tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

Combinatul nu a ajuns să acumuleze datorii imense de ordinul sutelor de milioane de lei din senin. A fost nevoie de timp şi de un cumul de factori ca să se ajungă în această situaţie. Chiar înainte de a intra în insolvenţă la cârma firmei se aflau oameni dintre care unii avea salarii şi de ordinul a 10.000 de euro (n.r. foarte mari şi pentru nivelul actul) în condiţiile în care firma nu îşi plătea angajaţii la timp, stătea pe un munte de datorii şi nu exista nici o speranţă că va putea obţine noi împrumuturi care să o ţină în viaţă, specula presa locală la vremea respectivă. Mai mult, nu exista viziune, fabrica era încremenită în vreme şi vremuri, nimeni din management nu a venit cu un proiect de produs salvator sau cu o piaţă nouă. Se cerea doar ajutorul statului pentru detensionarea situaţiei sociale. Şi totuşi nimeni nu a plătit! A rămas în urmă un munte de datorii, mare parte în dreptul statului, ceea ce ne face să credem că până la urmă această obligaţie va fi pusă în spinarea tuturor cetăţenilor, deci pierderea va fi socializată.

O mână de oameni vor câştiga totuşi din falimentul Fortus. Conform procedurii de faliment, activele firmei (clădirile, terenurile şi utilaje – dacă au mai rămas) vor fi scoase la licitaţie. Practica ne spune că ele nu vor putea fi valorificate la preţurile de piaţă, cel mai probabil vor fi adjudecate undeva la 30% din cât ar fi fost normal. Vulturii care zboară deasupra starului economiei comuniste văd la orizont o masă extrem de copioasă. Poftă bună, nu-i vina lor că adulmecă noi oportunităţi!